Exercitii de credinta

Ce se intimpla cand cugetul incepe sa trandaveasca, adormit de lentoarea aspiratiei umane (meschine si egoiste) catre liniste, confort si finitudine? Uitarea sau pur si simplu izolarea, refuzul direct si constient al sinelui tau ajung sa ia locul constientei vitale, ancestrale, a exercitiului prin credinta. Apropierea de Dumnezeu se reduce la respectarea unor cutume ce au mai degraba valoare utilitara decit spirituala. In timp ce moartea ni se infatiseaza ca o ciudatenie abstracta, iar teama de cele nelumesti e alungata printr-o rusinoasa, dar sanatoasa indiferenta.

Astfel, intrebindu-va (autorul insusi o marturiseste: "Am cautat mereu sa agit, mai mult decit sa instruiesc"), va puteti apropia de Jurnalul intim al lui Miguel de Unamuno (traducere din limba spaniola, note si cuvint inainte de Sorin Marculescu, editia a II-a).

Nu e o lectura usoara si, mai ales, o lectura tipica, nici una revelatorie, desi jurnalul consta in numeroase revelatii. As privi cartea - si v-as recomanda sa o priviti la fel - ca pe un pariu al nostru, al cititorilor nespecializati, dar pofticiosi, cu propriile limite lectoricesti. Si, mai ales, ca pe un exercitiu de vointa: ca sa intelegi Jurnalul lui Unamuno trebuie sa crezi, iar ca sa crezi, trebuie mai intii sa vrei sa crezi.

Pozitia e una personala, dubitativa, caci viata spaniolului, cu numeroasele ei intimplari tragice, ii provoaca starea de alerta si dorinta de reintoarcere la credinta.

Cu multe dileme veti ramine in urma lecturii

Tot ceea ce consemneaza Unamuno aici se iveste din pozitia sa fata de moarte: confruntarea omului cu sfirsitul ii determina comportamentul, ii reconfigureaza atitudinea, ii repozitioneaza viata. Iar trairea ii devine obsesie, in acest caz, pentru analiza.

Marturisirea celor mai adinci ginduri ale autorului te face sa reevaluezi, macar atit cit stai cu cartea pe brate, propria atitudine fata de misterele zilnice, invataturile biblice si tentatia indiferentei. Gindurile "intime" vin ca o tragere de mineca inspre constientizarea faptului ca, pina la urma, cea mai grava "forma" de moarte e "moartea spirituala".

Cu asta si cu multe dileme veti ramine in urma lecturii. Si cu o declaratie foarte frumoasa despre apropierea de Dumnezeu: "Nu-l simteam pe Dumnezeul viu, care salasluieste in noi (...), pina cind a batut la inima mea si m-a cufundat in nelinisti de moarte".

Puteti comanda romanul Jurnal intimaici.>>

Sursa: Ana Maria Onisei, Exercitii de credinta, Suplimentul de cultura, nr. 130, 9- 15 iunie 2007