Povesti de santier

La inceputul lui 2005, ma alaturam corului de voci care nu pregetau sa laude cartea de debut a lui Nicolae Strambeanu. Evanghelia dupa Arana facea o figura singulara, in amalgamul romanelor scrise in dispret fata de stil si constructie. Prozatorul demonstra atunci ca nu e niciodata prea tirziu nici sa debutezi, nici sa revii la forme apuse ale naratiunii (romanul picaresc). in acest moment, literatura postdecembrista abunda in abordari in cheie minimalista ale epocii comuniste, in revizitari (iata un cuvint frecvent azi) ironico-umoristice ale perioadei de dinainte de '89, iar tendinta s-a transmis si filmelor despre epoca respectiva aparute in 2006. Scrisoarea pe care nu o vei citi niciodata se vrea a fi o astfel de reconstituire parodica a "intunecatului deceniu noua".

Realism minimalist, asezonat cu anecdote lejere

Ce se mai pastreaza din neopicarescul romanului anterior? Micronaratiunile fiecarui capitol, aproape autonome unele fata de altele, tind sa pulverizeze firul narativ principal, tind sa distraga atentia de la tema centrala a romanului: asteptarea unui verdict, care sa elibereze personajul de universul inchis al combinatului, sa-i permita intoarcerea acasa. O naratiune dupa chipul si asemanarea personajului, care imita extrema lui mobilitate, graba cu care traverseaza intimplarile. Ceea ce se potrivea in contextul eposului eroi-comic al lui Joaquin Arana esueaza in cadrul radical diferit al santierelor si combinatelor comuniste. Ca si in comedie, fiecare capitol reduce la zero consecintele precedentului, astfel ca eroul iese cu bine din toate situatiile. Ritmul alert perfect potrivit cu romanul anterior functioneaza acum ca un mecanism in gol, fiindca a disparut aventura, miracolul, realitatea a devenit una plata, viata, un sir de asteptari fara sens in fata usilor capitonate de la birourile sefilor care intirzie mereu sa solutioneze cererile tot mai disperate ale personajului principal. Desi s-ar parea ca avem de-a face cu un orizont kafkian, personajul-narator (care ramine anonim de la inceput pina la sfirsit) nu se ia prea in serios niciodata, tragicul nu e apanajul sau, lumea e o farsa continua, iar aici autorul se integreaza perfect unei tendinte de succes a prozei actuale, umorul, in toate culorile si formele.

Pentru orice prozator de azi e riscant sa nu recurga la reteta umorului, dar acest realism minimalist, asezonat cu anecdote lejere, s-a epuizat. E si greu sa rezum romanul, tocmai din cauza amalgamului de gesturi si intimplari ce se acumuleaza fara ca problematica si tensiunea firului epic sa se clarifice in vreun fel. in citeva cuvinte, "ocupatiunea principala" a personajelor cartii este alcoolul, performanta de a lua la rind toate circiumile locului sau de a chefui pina dimineata sau pina la sosirea salvatoare a ordinului de transfer. Periferia in care sint exilate personajele le reduce comportamentele la un numitor comun, fiind marcate de nostalgia dupa centrul pierdut si, in acelasi timp, paralizate de inertia asteptarii dupa semnatura capabila sa le schimbe destinul. Simplu spus, romanul e o culegere de anecdote din lumea muncitorilor si a inginerilor in epoca celor trei "f", frica, foamea, frigul, din care putinele refugii ramin alcoolul, umorul si sexul (slab), tot atitea tactici insurgente ce lipseau din tabloul zugravit sub supravegherea cenzurii de romanele anilor '60-'70.

O figura de erou cliseizata: tipul ratatului
Lumea "intunecatului deceniu" prezentata de Strambeanu abunda in figuri hilare, intr-o galerie de portrete voit ingrosate, dar din care e greu sa retinem vreo figura. Caricaturile se succed rapid, acompaniate de nume la fel de sonore, de o stridenta ce devine pina la urma suparatoare (Baruch Spinoza, Cervantes, Coriolan Groapa, Loto Ciubotea etc.). Din toate aceste caricaturi, putem alcatui rapid un portret-robot al unui singur tip uman invariabil, resemnat cu interdictiile si rutina, neaparat alcoolic, obisnuit cu crisma si poanta, cu micul profit de pe urma regimului, neproblematizant, instinctual, practicant al unui sport preferat: de a face haz de necaz. Femeile sint si ele integrabile unei tipologii unice. Vesnic minate de neostoite impulsuri lubrice, adulterine, dar si generoase, ele devin totodata un mijloc de parvenire pentru barbatii care le intra in gratii. Autorul pare a-si fi propus sa alcatuiasca niste portrete la minut, sa caracterizeze cei mai diversi indivizi, care, pina la urma, seamana izbitor unii cu altii. De fapt, mica umanitate a lui Strambeanu a ramas aceeasi, doar ca decorul s-a schimbat pe neasteptate.
Citind romanul avem senzatia unei intoarceri in timp, catre universul romanelor lui Preda (Intrusul) si Buzura (Vocile noptii), o rescriere "in raspar" a acestora, propunindu-ne o figura de erou cliseizata la un moment dat de romanul romanesc postbelic: tipul ratatului, produs al mediului ostil, intelectualul exilat intr-un context social-profesional inferior etc. Lipseste insa, in mod programatic, orice dilema de natura morala a personajului principal, iar desele referinte livresti ale naratorului la opere celebre sint nepotrivite cu tonul zeflemitor al ansamblului.

Autobiografism insuficient asimilat
Nutream speranta ca autorul sa fi dezvoltat povestea din fundal cu "Printesa", entitate feminina misterioasa careia ii sint destinate rindurile, dar totul se rezuma la suma adresarilor catre acest cititor dramatizat, misterios si absent, apartinind unui trecut idealizat de narator (anii de facultate petrecuti in Timisoara, orasul-centru al sperantelor personajului). E cel mult un procedeu retoric si atit. Cele citeva puseuri nostalgice ale personajului ramin neconvingatoare. Ceea ce ii lipseste romanului este tensiunea dramatica, un conflict, o intriga puternica. Autobiografismul sau e insuficient asimilat, detectabil in multimea intrigilor secundare, in multimea nejustificata a personajelor, in graba cu care sint mentionate, ca intr-un jurnal in care autorul isi neglijeaza deliberat cititorul.

Cert e ca formula "romanului de santier" nu i se potriveste lui Nicolae Strambeanu, a carui incercare laudabila de a schimba registrul si subiectul il aduce mult in urma debutului sau remarcabil din 2004. Virtuozitatea sa stilistica a obosit, a palit, atrasa in marasmul unui subiect insuficient de generos, a unui realism tern si previzibil, cu toate ca ne induce senzatia iminentei unei lovituri de teatru, care sa zguduie din temelii naratiunea. Nota de transfer soseste odata cu sentimentul unei dezamagiri ce nu mai apartine naratorului, ci celui care a parcurs "scrisoarea".


Puteti cumpara romanul Scrisoarea pe care nu a vei citi niciodata aici.>>

Sursa: Andrei Simut, Povesti de santier, Observator Cultural, nr.115(372), 17-23 Mai 2007