Cocorii, mereu cocorii. Dansul lor maiastru scapara amintirile tineretii. Erau parte in sine, erau muza regasita a voluptatii, erau ce marile vor fi fost odata. Timpul-spatiu se desena in odihnapusta a neamului sau. Cenusiul speciei se contura in neantul ce avea sa mai vina. Zburau Haralambul intr-o neostoita veriga atat de celulara. Se pregateau sa apara, se pierdeau pe veci. Ades, mancau cerul intr-o interminabila nascocire a primelor dedublari. Erau atat de eterni, poate prea reali, intangibi...
