Sunt in acest roman, Balciul de argint, scene dupa scene antologice, singure in stare sa se constituie intr-o pagina a noului calendar al satului romanesc dinaintea si din timpul mortii lui, si aceasta antologica, in care Prohodul e plans cu lacrimi de scriitor, dar si cu zambetul disperarii de a nu putea face nimic, nici macar incetinirea sfarsitului, zambetul senin cu care Stefan Mitroi imbrasiseaza, indatorat, indurerat si incapabil sa se desparta de ea, acea vatra unde ultimul taciune nestin...
