Viata la tara este cel dintai roman din cel dintai ciclu romanesc, adevarata saga de familie, din istoria literaturii romane.

 

 Viata la tara e un poem al vietii campenesti, de care poporanistii ar putea fi multumiti, intrucat ii lipsesc scenele de betie si orgiile si niciun taran nu-si bate nevasta pana la sange, niciun preot nu pangareste casele crestinesti, niciun logofat de mosie nu schingiuieste pe sateni. In realitate, insa "poporanistii" nu canta si slavesc taranimea, ci, materialisti si pesimisti, ei pun literatura in functie de lupta de clasa.

 

  La tara Duiliu Zamfirescu n-a vazut nici Crasma lui Mos Precu, nici apriga problema sociala, ci a vazut un boier batran, pe Dinu Murgulet, bun, milos pana la risipa ca atati boieri, si cu dragoste de taran, de pamant, in care se limiteaza pentru dansul icoana tangibila a patriei; alaturi, la Comanesti, a mai vazut o curte boiereasca de tinere odrasle, dintre ale caror capete bucalate se desprinde icoana surorei mai mari, a neuitatei Sasa, drept care nu exista in intreaga literatura romana un suflet mai nobil, mai armonios in ritmul intern si extern, o realizare mai completa si mai poetica a unor insusiri pozitive; intru nimic romantica, ea e expresia realitatii si a simtului practic al vietii, topit totusi in poezie; tanara inca, e mama surorilor si fratilor mai mici; harnica, uneste bunatatea cu energia si isi ingrijeste mosia cu dragoste; in mijlocul acestor indeletniciri zilnice nu si-a pierdut insa farmecul femeiesc, nici perpetua nevoie a iubirii si a jertfei de sine.

 

   A mai vazut Duiliu Zamfirescu la tara pe tanarul Matei Damian, care, dupa ce si-a petrecut tineretea la studii in strainatate, la moartea mamei se intoarce la mosie, unde dragostea pamantului il cucereste apoi pe incetul. Statornicindu-se, deci, la tara ca sa puna randuiala la treburile paraginite ale casei, ceea ce era firesc sa se intample, se intampla: intre Matei si Sasa incepe o dulce legatura de sentimente, pe care scriitorul ne-o zugraveste cu poezia sfioasa a sufletelor alese ce se cerceteaza, tacand, pe indelete, si se apropie spre a se identifica apoi pentru totdeauna.

 

  Farmecul casatoriei – atat de rar in literatura – isi risipeste aroma din aceste pagini simple, caste si idealiste. A mai vazut Duiliu Zamfircscu si pe tarani, simbolizandu-i in neuitatul baciu Micu, suflet pribeag, poetic, credincios stapanului, in ai carui ochi isi revarsa cerul taina stelelor si poezia imensitatii albastre. A mai vazut scriitorul si lupta apriga in jurul pamantului hranitor, zugravindu-ne chiar o rascoala taraneasca, nu impotriva cuconului Dinu, a proprietarului de drept, ci impotriva arendasului lacom, a lui Tanase Scatiu, simbolul neomeniei unei clase spoliatoare, rascoala in care simpatia scriitorului merge, fireste, catre taranime.

 

  Cand o opera literara dovedeste o dragoste atat de reala pentru viata de tara, pentru pamantul tutelar, cand ne zugraveste atatea suflete cinstite, idealiste, cum poate sa nu fie privita ca o opera, nu numai estetica ci si sanatoasa si inaltatoare?

   Cand un scriitor arata atata iubire pentru taran, cum poate fi privit ca un dusman al taranimii? [...]

   Si cand o opera risipeste atata poezie simpla, un optimism atat de sanatos, atata dragoste pentru orice valoare etica, scrisa fiind cu o arta discreta, cu simtul masurii si al limbii, – cum poate ca sa nu fie privita ca o opera clasica si nationala?

 

EUGEN LOVINESCU