Exista un spatiu de timp intre terminarea lecturii si scrierea recenziei unei carti care se poate intinde de la cateva minute la mai multe zile sau saptamani si in care simt nevoia sa-mi asez ideile, sa le gasesc conexiuni, argumente, contraziceri. In care dupa multe reintoarceri la semnificatiile cartii, sa intrezaresc ceva din mesajul nuantat si complex intentionat de autor. Fara indoiala, acest lux – distanta temporala - nu ii este permis unui scolar caruia i se da cu anasana realizarea unui referat pe marginea unei carti intr-un termen prestabilit, fara insa a i se furniza si instrumentele critice adecvate, fara sa i se spuna ce sa caute, ce consecinte si ce sanse aduce lectura unei carti de valoare. Oricum, cred ca un bun mijloc de a-ti insera bucatica ta de originalitate este sa discuti ideile cartii cu cei din propriul mediu, sa devii o vreme, macar pana scrii recenzia, sustinatorul sau dusmanul declarat al vocii prin care ai receptat evenimentele livresti. In aceasta perioada te simti ca o baterie incarcata cu idei si care trebuie sa fie soptite sau urlate dupa caz oricarei urechi dispuse sa le auda.

Si, daca tot vorbesc de oamenii care emit suvoaie de idei, am senzatia ca nu stiu cum sa si le conecteze, sa le dea o ierarhie si in consecinta o anumita prioritate. Aici intervine conceptul mereu folosit, niciodata lamurit de conceptie de viata. Intai putem clasifica oamenii in functie de raportarea lor la idei. Unii se ocupa exclusiv de emiterea de idei, altii doar de receptarea si inventarierea lor. Unii urmaresc o idee toata viata, altii cauta sa concretizeze cat mai multe, unii nu au nicio idee si le imprumuta / fura de la altii, unii gloseaza in marginea lor. Avocatii le confirma sau le infirma in functie de locul lor in sala, filosofii le intemeiaza sau le desfiinteaza, literatii le ascund printre sentimente, psihiatrii le analizeaza ca semn de cine stie ce psihoza. Apoi, revenind la scriitori, poate de aceea a avut asa succes romanul in perioada moderna, pentru ca prezenta tocmai asemenea conceptii de viata, un mod propriu de a conexa si a urmari realizarea unui set de idei.

Normal ca o asemenea conceptie de viata presupune psihanaliza, realizarea unui roman de tip ionic sau corintic – dupa cum spunea criticul Nicolae Manolescu – in care evenimentele nu mai pot fi predictibile, ci descoperite, cel mult de catre cititor odata cu autorul. Aici nu evenimentul conteaza ca realizare a romanului, ci accentul, semnificatia particulara care uneori se infatiseaza la multi ani de la eveniment.