Descriere - Supravietuire si rasplata - De la zdrente la bogatie

O poveste a unui baiat de cincisprezece ani care s-a trezit prins in vartejul holocaustului din Europa ultimului razboi mondial. Evadarea din marsul spre moarte, dupa ce a parasit lagarul din Auschwitz, Joe Brandt a venit in America, fara sa cunoasca limba, fara prieteni, si nici bani, ci doar cu hainele de pe umar...

Drumul acestui tanar, dupa fuga sa din lagar, trece si prin Oradea, un oras din vestul Romaniei, apoi se indreapta spre Bergen-Belsen pentru a se imbarca spre America.

Cartea continua si ne povesteste despre cum acel tanar a devenit mai tarziu milionar in America si a construit in Palm Desert - California, un monument despre ororile holocaustului, dedicat de fapt celor mai putin norocosi decat el.

Cititi-o daca aveti timp, pentru ca odata inceputa nu o veti mai lasa jos.


Cuprins :

Capitolul 1 - Auschwitz ... 5
Capitolul 2 - Marsul mortii ... 29
Capitolul 3 - Salvarea ... 39
Capitolul 4 - Oradea ... 49
Capitolul 5 - Bergen-Belsen ... 61
Capitolul 6 - Vasul SS Ernie Pyle ... 69
Capitolul 7 - New York ... 85
Capitolul 8 - Un loc de munca in Bronx ... 93
Capitolul 9 - California ... 103
Capitolul 10 - Detectivul ... 110
Capitolul 11 - Bruta ... 115
Capitolul 12 - Jocul de carti ... 128
Capitolul 13 - Cautarea unui loc ... 141
Capitolul 14 - incheiere ... 161


Fragmente :


pag. 39-40

   Capitolul 3 - Salvarea

   Pamantul huruia. Am auzit un scartait puternic, scrasnetul metalului pe metal. Zorii luminau padurea. Copacii erau pusi la pamant. Mai auzisem zgomotul asta - tancuri. Nemtii veneau sa ma prinda. Ce mai gluma, de parca ar fi trimis un tanc sa prinda sacul asta de oase de saisprezece ani. Am tremurat la fiecare izbitura si huruit. Tremuram ca o frunza. Apoi am auzit alt zgomot. Un zgomot slab. O soapta.
  Aplecandu-mi capul mi-am ascutit auzul pentru a auzi o vorba doua. Erau doi barbati care vorbeau in soapta. Vorbeau maghiara. Am inteles imediat. Si ei fugisera din coloana. Deci nu eram singurul. Puterile ma parasisera de mult, abia de mai puteam sa ma tarasc in directia vocilor.
   Desigur, era un grup costeliv si variat de colegi evadati care facusera acelasi lucru pe care il facusem si eu. Pur si simplu iesisera din coloana. Asa l-am cunoscut pe Pista, omul care m-a salvat din cacatul meu de viata.
   "Carevasazica, ce avem noi aici? Alt soricel care a fugit din gura pisicii."
   M-am uitat la omul care vorbise. Era mai mare decat mine, dar nu cu mult. Luase conducerea grupului de fosti prizonieri care se adunasera in jurul lui. in total zece. Avea o privire pe care nu am recunoscut-o la inceput - nu la un evreu, era autoritate, incredere, speranta. Nu mai fusesem asociat cu aceste lucruri de prea multa vreme, asa ca nu le mai intelegeam. Era la fel de costeliv si de murdar ca si mine, insa ochii lui straluceau si vocea lui era minunata. M-am predat lui fara ezitare.
   "Care ti-e numele, soricelule?" a intrebat, sclipirea sublima din ochii lui subjugandu-ma.
   Am incercat sa vorbesc tare, insa a iesit doar o soapta.
   "Ce-ai spus? Vorbeste mai tare, micutule, esti printre prieteni. Demonii au plecat. in iad, sper."
   "Yus, Yussel." Am reusit in final sa ii spun, cu voce ragusita, numele meu in idis.
   "O.K. Yussel. Eu sunt Pista. Acum faci parte din grupul liber al celor ce spera. E in regula, Yussel?"
   Capul mi s-a balabanit in sus si in jos si asta a fost tot. Liber. Liber sa ce? Eram in mijlocul unei tari unde evreii erau tratati asa cum un ciocan trateaza un cui. Nu aveam mancare, apa, haine, adapost, medicamente, nimic. Liberi? Sa facem ce?
   Apoi l-am auzit pe Pista vorbindu-ne ca unui grup. Nu aveam nicio idee de unde avea informatii - parea sa stie mai multe decat orice prizonier pe care il intalnisem. Presupun ca avea de-a face cu munca lui la infirmeria pentru copii - am aflat ca asta fusese "ocupatia" lui in lagar.
   Infirmeria era parte din programul experimental pentru copii. Ce se intampla acolo este prea barbar sa fie consemnat pe hartie. Pentru numeroasele atrocitati pe care micutii le-au indurat acolo spun un Kaddish in fiecare noapte.
   Pista suferea de amnezie in ceea ce priveste lucrurile care i se cerusera sa le faca. Cand a iesit din coloana, ceea ce se intamplase doar cu cateva ore inainte sa o fac si eu, amintirile lui legate de infirmerie s-au sters. Amnezia ii salvase mintea. Din fericire pierderea nu se extinsese si asupra vietii lui de dinainte de a fi capturat de bestii. Pista fusese student la medicina in Budapesta si, spre norocul meu, cunostintele astea fusesera salvate.
   Sunetul tancurilor inaintand se auzi mai tare. Am auzit copacii suspinand puternic cand o parte din ei au cazut la pamant si un tanc a trecut ragind si scrasnind prin padurea de peste drum. Ne-am holbat la steaua rosie de pe lateralul namilei. M-am uitat la Pista si am zambit, el a dat din cap si a spus clar, "E in regula, baieti. Sunt rusii. Razboiul, "a facut pauza un moment si i-a inflorit un zambet, "este pe sfarsite. Germania a pierdut. De-asta ne-au mutat. Nu au vrut sa vada si altcineva ce au facut. Dumnezeu stie unde ne duceau, sau ce o sa se intample cand rusii ajung coloana din urma."
   Trebuia sa sarim in sus de bucurie la auzul acestor vesti, insa rusii aveau o istorie de pogromuri cu mult mai indelungata decat nemtii. Stateam la marginea focului in timp de ceilalti discutau problemele pe care urma sa le avem. in ceea ce ma privea, era vorba sa supravietuiesc inca o zi. increderea mi-o puneam in mine, dandu-i lui Pista doar o parte din ea.


pag. 86-87

   Nefiind obisnuit sa foloseasca o furculita, lui Berii ii era greu sa manance puiul. A ajuns intr-un punct, unde mima orice miscare a mea. M-a vazut cu o furculita, si trebuie sa adaug ca nu ma descurcam mult mai bine decat el. Poate ca eu am folosit o furculita de cinci ori in ultimii trei ani. Dar eram atent sa fac acest lucru in fata lui Berii. Cand l-am vazut tragand de pui cu degetele, dupa care si-a rupt o bucata si a impins-o pe furculita pentru a o duce la gura, m-a marcat intr-un fel. Berii a devenit familia mea - cum as putea sa-i spun ca nu poate sa vina cu mine?
   Cand ne-am apropiat de micul gard de tarusi, care ne separa de multimea in asteptare, Tanya ne-a trimis un sarut. Ultima data am vazut-o cand ne-a salutat cu mana, iar acest salut a fost sfarsitul relatiei noastre, dar de ce sa ma intristez, eram amandoi storsi de emotiile noastre, ar fi durat luni, ani, pana sa le reincarcam. Cand a vazut-o Berii indepartandu-se si si-a dat seama ca ne parasea, ca nu o s-o mai vada, a oftat si a salutat-o cu mana, spunand cu o voce ragusita: "La revedere." Acum se tinea de mine cu indarjire. Avea o privire panicata in timp ce ne apropiam de multimea care astepta la receptie. Oamenii din diverse grupuri si agentii tineau placarde scrise in patru limbi. Ne-am uitat in jur, iar Imre a fost primul care a gasit semnul. Era ce ni s-a spus sa cautam - literele UJA, Apelul Unit al Evreilor.
   Dupa multe exclamatii de bucurie, imbratisari, plansete, rasete si condusul rudelor catre masinile care asteptau, voluntarii UJA ne-au chemat pe cei ramasi intr-un autobuz si ne-am trezit ca suntem dusi pe strada Orchard. Era o calatorie, pe care sunt sigur ca nici unul dintre noi nu o va uita chiar daca vom trai o suta cincizeci de ani. Poate ca o sa uitam numele prietenilor si ale rudelor, dar ne vom aminti acea calatorie prin Manhattan.
   Ce calatorie! La inceput, soferul mergea cu aceeasi viteza in ritmul unei plimbari rapide. il iubesc pentru asta. Stia exact ce insemnau urmatoarele mile pentru noi. Si-a dat seama ca vom tine minte aceasta calatorie si pe el, care facea parte din ea. Nu ar fi minunat daca ai sti ca 55 de oameni, care nu te cunosteau absolut deloc, si care se aflau in Statele Unite pentru prima data, si-ar aminti de tine intr-un mod minunat, pentru tot restul vietii lor? Cred ca asa se gandea Gus.
   Sunt aproape sigur de asta, pentru ca ne-a spus cand am pornit, ca vom fi placut surprinsi de ce vom vedea prin fereastra.
   Nu am inteles nici un cuvant din ce ne-a zis, dar doamna de la UJA a tradus mare parte, cu exceptia unei singure dati, cand oprindu-ne la un semafor rosu, el s-a intors si a lovit autobuzul cu palma spunand "bus", iar apoi s-a lovit cu palma pe piept si a spus "Gus". Iar noi am inteles primele noastre cuvinte americane. La momentul respectiv nu mi-am dat seama de acest lucru, dar ambele cuvinte pe care le-am invatat aveau un "u" si un "s" in ele. Acest lucru este aproape mistic.
   Am luat viteza, iar apoi, Gus a incetinit din nou si acolo, de ambele parti, era o priveliste, care m-a facut sa ma inec in asa hal, incat si acum, cand ma gandesc la ea, simt de parca mi s-ar forma un nod in gat si o lacrima in ochi.
   Autobuzul mergea foarte incet si erau unii dintre noi. care cu ochii mari, priveau afara pe partea de est a autobuzului si alti ochi curiosi care priveau de partea de vest a autobuzului. Eram in mijlocul autobuzului, cu Berii langa mine, iar Imre statea oe -loc in spatele nostru la fereastra. Cu totii priveam afara. In autobuzul care inainte era zgomotos, (in fond, era plin de adolescenti), s-a facut brusc liniste. in afara de motor, nu se mai auzea nici un sunet. Priveam cu ochii larg deschisi si multi dintre noi aveam si gurile deschise pe cand ne uitam la ceea ce nici nu ne-am fi putut imagina, si totusi, era acolo, era real.
   Magazine.
   Treceam foarte incet pe langa ceea ce niciunul dintre noi nu am vazut vreodata si nici nu ne-am fi imaginat vreodata. Acolo, in dreapta noastra, erau standuri cu legume aranjate pana sus, cu mere, pere, salata, tomate, varza si altele, erau piete cu carne de vita si miel, ca si altele, pe care nu le-am putut recunoaste. Erau carucioare cu alune si inghetata, standuri cu peste, unde aveau crap, pastrav si fructe de mare de o suta de feluri, care stateau in gheata. Aici era un carucior, la care se vindeau racoritoare reci, iar dincolo un vanzator de covrigi pe bat, si un vanzator de acadele, brutarii, de la care venea un parfum de paine proaspat scoasa din cuptor. Apoi am trecut pe langa un magazin de delicatese cu carnati si salamuri, carne afumata atarnand de tavan, cu branza, coltunasi si nenumarate patiserii. Mirosuri minunate din toate directiile.



pag. 124-125

   Complet, absolut. La fel cum si el i-a distrus fizic pe atatia altii, eu il voi distruge fizic, mental si spiritual. Apartine celor mai de jos cercuri ale iadului si am de gand sa il ajut sa ajunga acolo".
   Boswell m-a ascultat atent. A luat cateva notite. Nu stiu pentru ce. Apoi a spus: "Stai un pic, Joe. Ai spus ca are familie. Ce se va intampla cu sotia si fiul lui? ii vei distruge si pe ei? Copilul lui are sase ani. Ai de gand sa il faci bucatele la fel cum el a facut cu degetele copiilor de sase ani din lagare?"
   M-a ingrozit insinuarea. "Sa nu indraznesti sa ma compari cu acel monstru! Nu pot fi responsabil pentru sotia si copilul lui. El este cel responsabil".
   "Da, dar atunci cand ii iei totul, nu te pui exact in locul lui? Nu ii faci, intr-un anumit grad, exact ce ti-a facut el tie?"
   "Cum poti spune asta? Ce mi-a facut el mie, si numai Dumnezeu stie la cati altii, este absolut de neiertat.
   Boswell a spus: "Asta depinde de punctul tau de vedere. El ar putea considera ca ce te gandesti tu sa ii faci este de neiertat".
   M-am gandit la asta pentru o vreme. M-am gandit la toti tipii rai de care am auzit, apoi m-am uitat la Boswell Leach si am spus: "Dar daca un criminal in serie evadeaza si umbla liber pe strazile din Los Angeles? Si sa zicem ca acest barbat a omorat pe cineva in fiecare zi timp de doi ani. Sa zicem ca a torturat alte sute de oameni si i-a lasat sa moara in tot orasul. La sfarsitul celor doi ani iti dai seama ca a omorat aproximativ 500 de barbati, femei si copii. Este o combinatie intre Jack Spintecatorul, Charles Manson, Ted Bundy, Fiul lui Sam, strangulatorul de pe deal si toti ceilalti criminali la care te poti gandi. Doar ca de douazeci de ori mai rau. in cele din urma este prins. il ierti pentru ca are familie?
   L-am lasat pe Boswell sa rumege asta.
   Jocul era jucat. Mi-am facut planurile. Boswell Leach mi-a furnizat informatii nepretuite si dupa trei luni m-am intalnit prima oara cu Andrew Thomas la restaurantul sau, care se afla in cladirea pe care eu am cumparat-o, si a carui chirie am preluat-o eu. Contractul urma sa expire in sase luni, iar reinnoirea lui avea sa se faca la un pret dublu fata de actuala chirie. Dar asta nu reprezenta o problema, intrucat afacerea lui putea creste si chiar mai mult decat atat.
   Planurile mele erau mai subtile decat un simplu colaps economic si achizitia capitalului de afaceri al domnului Thomas.
   Pana acum i-am intalnit sotia si fiul, oameni tipici ai clasei mijlocii. Nu era nicio diferenta intre ei si altii oameni asemenea lor pe care ii stiam. Aveau aspiratii, dar cine nu avea? Casa in care locuiau era mai mult decat suficienta, iar banii nu reprezentau o problema. Cat despre banii lor pentru dezvoltare, asta era o alta poveste. Am descoperit ca aveau pusi deoparte cam patruzeci de mii de dolari. Au economisit, au strans cureaua si au muncit cate optsprezece ore pe zi timp de ani intregi pentru a ajunge aici, dar telul lor era sa realizeze un lant "Andrew Inns", iar eu reprezentam cel mai bun pariu pentru a-i ajuta sa ajunga acolo. Eu, care am blestemat numele lui Haupmann ani intregi, eu reprezentam instrumentul prosperitatii lui.
   intr-o buna zi, avand un plan care imi fierbea in adancurile creierului, am invitat familia Thomas acasa la mine, la cina. Tot ceea ce stia Ella, era ca erau chiriasi in cladirea pe care am achizitionat-o recent si ca el era cel mai nou membru al jocului de carti de miercuri seara. Nu avea nici un indiciu in legatura cu identitatea lui Haupmann.
   Ma jucam cu focul si stiam asta, dar nu ma puteam abtine. in acea seara nu aveam alti invitati. Andrew Thomas nici nu putea fi mai dragut. Ne-a prezentat-o pe sotia lui si in curand sporovaiam cu totii ca si cotofenele.
   "Asadar, prietene, ce spui? Vom fi parteneri sau nu?" a spus Andrew.
   "Parteneri?" a intrebat uimita Ella. Nu i-am spus nimic despre un parteneriat cu Andrew Thomas.
   Mi-am ridicat mana. "Nu asta seara, Andrew. Niciodata nu amestec afacerile cu intalnirile sociale. in felul acesta nu voi face niciodata ulcer. Haide sa vorbim despre asta maine. Vino la biroul meu sau, si mai bine, voi veni eu la restaurant. Pe la ce ora este cel mai linistit locul?"
   Andrew arata asemenea unei pisici care a dat de frisca si care inca avea urme pe mustati. "La ora 3. Nu e nimeni in restaurant la ora aia".
   "Bine", am spus eu. "Haide sa pastram discutia de afaceri pentru maine dupa-masa". M-am intors spre sotia lui si am intrebat-o: "Spune-mi, Nancy, unde l-ai intalnit pe tipul asta?"

Nr. de pagini : 172
Anul aparitiei : 2015