Cum sa incetezi vreodata de a te recompune, de a cauta sa arati „cine” esti, de a-ti mobiliza puterile, amintirile, dorinta, in ceea ce [Paul Ricoeur] numeste „insolenta” unei pofte de a trai care cateodata este o lupta, o agonie, dar care nu e mai putin una dintre formele profunde ale acestei lipse de griji pe care o numeste aici buna dispozitie? Si cum, aproape in acelasi timp, sa accepti sa lasi locul unui alt sine pe care nu-l cunosti, a altora diferiti de tine, cum s...
