Precum cristalul la Simondon (nu intamplator citez aici din cel mai true dintre post umanisti), in secventiala sa devenire metastabila, prin faune perturbante, aiuritoare, diafane, se configureaza in M O N O I D E A L vocea prezentelor excedate de puterea „n“ a iubirii si de complicatiile ei intunecate. Se recupereaza intruziv traditii poetice, continand, de aceasta data, etica disonanta a post-fragililor, a celor responsabili doar cu malaxarea sperantei, hedonismul si distantarea de...