Acest site folosește cookies pentru a furniza servicii și funcționalități personalizate. Prin vizitarea site-ului nostru, îți dai acordul pentru descărcarea acestor cookies. Am inteles

Poți afla mai multe despre cookies și poți schimba setările lor aici.
 
 

Romana, limba vechilor cazanii, volumul I - Costi, Lucian G

Editura URANUS

Romana, limba vechilor cazanii, volumul I

Romana, limba vechilor cazanii, volumul I

Editura: URANUS
Categoria: Stiinte umaniste » Istorie
Status: In stoc
Timp procesare: 1 zi lucratoare
Estimare livrare: 25.10 - 26.10
Apreciere: 0.0/7 (0 voturi)

95,00 Lei
Acest produs se afla pe stoc si poate fi plasat la curier in 1 zi lucratoare.

Descriere - Romana, limba vechilor cazanii, volumul I


Am putea incepe cu o concluzie: de-a lungul timpului romanii au constituit mereu o miza istorica  pentru altii, iar destinul le-a  fost decis de faptele si asezarea lor geografica. O ispita a binelui si a avutiei.  O fi un paradox, dar nu e deloc departe de adevar.

Nicicand nu s-a scris o asemenea carte despre limba romana.  In volumul de acum cinci ani, "Limba romana. Nasterea si falsurile istorice” (L.R.N.F.I.), Lucian Costi a configurat bazele formarii limbii  noastre, a demonstrat ca romana este o limba cerebrala alcatuita din morfeme semantice numite particule fundamentale de constructie care formeaza cuvintele si le dau acestora sens, profunzime si productivitate, adica usurinta de a da nastere la familii de cuvinte.  La randul lui, cuvantul  ca atare poate desemna o realitate naturala, dar si una magica, irationala daca i se adauga o particula.  De exemplu, lucire-nalucire, zdravan-nazdravan, caz-nacaz. Daca particula este postpusa, lucrurile se schimba si reintram in lumea simturilor, cazna, bocna. Acolo gasim o inlantuire de principii si un inventar impresionant  de aplicatii practice ale formarii cuvintelor in limba romana, afland totodata ca la inceput a fost cuvantul si apoi regula gramaticala care a facut ordine in masa extraordinar de bogata si diversificata a cuvintelor.  Aproape in exclusivitate, cuvintele limbii romane sunt creatii interne, imprumuturile si adaptarile, firesti in orice limba, fiind minimale.  Totodata, teoriile oficiale, academice, care nu gasesc in limba romana decat imprumuturi, reprezinta nu doar falsuri grosolane ci si foarte ciudate, daca ne gandim ca primele dictionare romanesti, desi au fost create de niste alogeni neprieteni, au fost insusite  si imbogatite in falsitatea lor de asa zisi specialisti romani.  Aceste teorii servesc interese straine neamului nostru.

Ideea fundamentala a cartii este ca neamul romanesc impreuna cu limba si credinta sa au stravechime si continuitate istorica.  Limba romana este o creatie  inteligenta a unui neam sedentar si bine oranduit de-a lungul istoriei, cu credinta intr-un singur Dumnezeu si in cinstirea strabunilor, cultura insusirilor pozitive in viata de toate zilele si respectul celorlalte neamuri.  Un crestinism avant la lettre, care la romani exista de cand lumea.  Un adevar care nu prea convine tuturor. Trist este ca nici academicilor romani care cultiva falsul de cand se stiu. Poate fi numita altfel fapta celor care sustin ca terminologia crestina este cand de origine latina ori greaca, stiind ca atat romanii, cat si grecii erau idolatri, sau slava, stiind ca slavii, pagani sadea, s-au crestinat abia in secolul IX, la foarte multe secole dupa crestinarea formala a romanilor, ca sa nu mai vorbim de precrestinismul neamului nostru?

De data aceasta, Lucian Costi intra pe un teren greu care nu tine doar de limba.  Romana, limba vechilor cazanii, volumul 1, exploreaza bagajul lexical al ortodoxiei romane, adica toti termenii utilizati in mod curent, zi si noapte, in serviciul religios crestin ortodox de cand se stie in Romania. Prin urmare, vom  avea atat lingvistica, cat si religie.  S-a acreditat ideea ca acesti termeni provin din asa numita slava veche care, desi are o poveste facuta, nu mai preocupa pe nimeni si este luata ca atare si de lingvisti si de teologi.

Sa vedem totusi, pe scurt, cum s-au petrecut lucrurile.  Alfabetul chirilic (mai intai glagolitic, format din literele mici grecesti) a fost facut cadou in secolul al IX-lea de catre celebrii Chiril si Metodiu (doi frati presupus greci din Salonic, pe numele lor adevarate Constantin si Mihail) mai intai, Moraviei, provincie supusa Imperiului Roman de Rasarit, dar si papalitatii, de unde ar fi trecut in Bulgaria si apoi in Rusia kieviana, adica Ucraina de astazi.  A devenit haina grafica a limbilor slave din acel timp.  Popoarele vorbitoare de slava, recent crestinate, au inceput s-o  utilizeze in scrierile religioase.

Ce era, de fapt, acest alfabet? Vom reproduce mai jos alfabetul chirilic (1)si trei variante aproape similare, alfabetul grec(2), alfabetul dac din placutele de la Sinaia(3), alcatuite de B Stefanoski (Hyperboreii si zamolxismul, Uranus 2013, Homer. Istoria pelasga nestiuta. Surprizele lingvistice ale Iliadei, Uranus, 2019) si alfabetul geto-gotic (4)  al lui Bonaventura Vulcanius (De litteris et lingua Getarum sive Gothorum, Bruges, 1497).  Le-am mai reprodus odata in prefata primei carti a lui Lucian Costi, dar sunt necesare si acum: 

Similitudinea celor patru alfabete este evidenta.  Branislav Stefanoski, citandu-i pe Herodot si Platon, arata ca alfabetul grec si limba  greaca veche sunt extrem de indatorate limbii pelasge.  LaAlfabet cirilic venirea grecilor in zona Marii Tracice, populatia de acolo era pelasga.  In timp s-a creat un mixtum etnic.  Grecii s-au impus ce-i drept, insa in familiile grecesti sclavii iloti traci se ocupau de educatie si sanatate, marcand decisiv si cultura.

Iata care este originea adevarata a alfabetului chirilic oferit la un moment istoric dat unor populatii slave venite din alte zone geografice si crestinate in Europa, care s-a transmis si slavilor eurasiatici. Din toate acestea rezulta ca alfabetul chirilic este stravechi romanesc! Culmea ironiei este ca printre "beneficiarii” alfabetului chirilic a fost inclusa si Romania, o patrie a crestinismului, careia i s-a oferit propria marfa cu titlu de cadou venit din partea unora care abia invatau ce este religia crestina.  Suntem in plina istorie a falsului.

Am tinut sa fac aceste precizari ca sa arat ca efortul lui Lucian Costi nu este doar indraznet, ci justificat si necesar.  El se ocupa de ce se intampla dincolo de haina grafica a limbii, dar si de religie.  Totodata, va dati seama ca el se opune unui fantastic edificiu cultural marcat de false convingeri, sprijinite de un munte de scrieri, la fel de false. Pe scurt, in carte se arata ca toti termenii serviciului religios ortodox din Romania nu au nici un fel de origine slava, ci sunt autohtoni si ca crestinismul romanesc are o vechime de peste cinci mii de ani, in timp ce Academia Romana, mai nou, abia ne acorda o mie… Proportia demersului autorului impotriva falsului institutionalizat de catre  straini si acceptat  in mod las si pervers de autoritatile romane de veacuri pana in zilele noastre depaseste in mod sigur povestea aceea cu David si Goliath.

Lucian Costi reface in aceasta carte istoria universala a cuvantului in datele ei majore si arata ca limba romana face parte din limbile de inceput ale omenirii, iar crestinismul roman este de cand lumea. Ruptura si falsurile suferite sunt  evenimente care trimit la ce s-a intamplat in Turnul Babel unde limbile s-au incurcat din cauza relei credinte.  Liberul arbitru pe care i l-a acordat Dumnezeu omului presupunea responsabilitate si da nastere relatiei  cauza - efect.  Dar acestea sunt vorbe mari si in realitatea concreta se intampla altfel.  Istoria arata ca oamenii au gresit si gresesc.  Interesele puterilor politice amendeaza tot timpul liberul arbitru. Asa s-a intamplat si in acest caz.

Ceea ce scrie Lucian Costi despre limba romana este unic.  Avem  o reconstituire a limbii.  El nu inventeaza nimic.  Doar deduce pe baza unor argumente extrase dintr-o uriasa baza de date pe care el si-a construit-o.  Baza sa de date cuprinde limbi vechi si noi in istoria lor, toate vazute ca un edificiu de intelesuri.  Fiecare cuvant are un inteles care rezulta din partile lui componente, morfeme semantice formate din una sau mai multe litere.  In comparatie cu altele, limba romana are cele mai multe familii de cuvinte pornind de la cuvantul insusi sau de la sinonime, dar si de la familiile de morfeme sau coduri.

Sa luam cuvantul neam de care ne vom ocupa si mai tarziu cand vom ilustra cele trei cazuri si etimologiile lor.  Acesta, cu rude dovedite istoric in sanscrita, sumeriana, egipteana, in limba romana are sinonimele: porodita, vita, pojijie, stepena, talaie, cimotie, nemotenie, sange, nat, semintie, spita, dar si morfeme comune care nasc alte cuvinte neam, nemes, nene, nepot, agnet, paine. Fiecare dintre sinonime are cate o familie.  Sa luam cuvantul mai rar stepena care nu se trage din slava cum spun dictionarele oficiale,  ci vine din codul st care este in relatie cu verbul a  sta, iar vocala e  se regaseste la randul ei in:  cin-ste, ste-jar, ste-ma, ste-ag  unde  ste confera cuvantului insusiri morale. Mai departe, particula pe din peste, adica deasupra, iar na  provine din codul N*  cu multiple sensuri, de pilda in sanscrita, om, oameni, dar si baza, temelie.  Astfel, stepena, prin congruenta particulelor, devine un concept algebric care inseamna ceva ce este ordonat, cu valoare superioara STE care e deasupra PE a unui grup de oameni de sorginte aleasa NA.

Am dat doar un exemplu.  Toate componentele limbii astfel reconstituite se incadreaza intr-un sistem arhitectural caracterizat prin semnificatie si structura de rezistenta. In ciuda asimetriei conflictului - un om contra institutiilor oficiale care au de partea lor prejudecata unui sistem educational practicat in societate insistent si continuu de aproape doua sute de ani, Lucian Costi, arhitect de meserie si filolog de rasa, isi continua netulburat lucrarea si analizeaza compunerea si istoricul institutiilor ortodoxe romane, al slujbelor fundamentale si al instrumentarului liturgic.  Avem, prin urmare capitole dedicate bisericii si manastirii, proscomidiei, agnetului si prescurii, cadelnitei, spovedaniei si botezului, aflam cum trebuie intelese notiunile de dar, har, iad si rai, duh si spirit, ce inseamna Precista , ce inseamna pagan, neam si adevarat  (cuvant care se rosteste de cinci mii de ani in limba noastra). Toate acestea sunt conexate cu  particulele creatoare apartinand si altor cuvinte cu care formeaza familii semantice si  dovedesc resursele productive extraordinare ale limbii romane.  Fiecare din aceste notiuni sunt analizate istoric, lingvistic, tematic, comparativ cu cateva zeci de limbi, inclusiv hitita, sumeriana, sanscrita sau avestica, atat integral, cat si in ce priveste particulele fundamentale de constructie, ceea ce rezulta fiind cate o adevarata enciclopedie la indemana cititorului sau celui mai exigent cercetator.  Am caracterizat foarte sumar cateva aspecte din primul volum.

Ca sa ne dam seama de profunzimea si orizontul  acestei superbe reconstituiri, o sa prezentam pe scurt trei cazuri  alese dintre altele  asemanatoare. De ce biserica nu provine din latina? Asa spun savantii, ca biserica ar proveni din cuvantul latin basilica, mai intai o pacaleala fonetica destinata doar naivilor care cred ca ceea ce seamana si rasare,  pentru ca transformarile consoanelor si vocalelor din cuvantul asa-zis originar catre celalalt sunt iluzorii si se petrec doar intr-o minte incurcata.  Semantic, este o alta pacaleala. Acest cuvant desemna in latina un edificiu laic cu o destinatie de judecatorie, comerciala sau de promenada si cu o arhitectura total neadecvata unui lacas de cult.  Intr-o basilica  fusesera condamnati sute de mii de crestini in perioada idolatrica. Era asimilata unei institutii care in primul rand producea rau si suferinta.  Mai tarziu, dupa oficializarea crestinismului s-a produs schimbarea destinatiei, doar pentru patru  institutii religioase din Roma  (Sfantul Petru din Vatican, Sfantul Ioan din Lateran, Sfantul Paul in afara Zidurilor, Sfanta Maria Majora) si pentru una din Constantinopol, basilica Sfintii Apostoli. Termenul incetatenit in limba latina si aproape similar in limbile romanice pentru biserica, adica edificiul special construit si amenajat in care se aduna credinciosii crestini pentru slujbele savarsite de preoti era ecclesia.

Oricum termenul de basilica apare catre sfarsitul secolului al patrulea, prin anul 380.  Dar savantii nostri nu si-au pus deloc intrebarea legata de cum se numea pana atunci edificiul in care slujisera discipolii Sfantului Andrei, romanii Sf. Niceta de Remesiana, Sf. Ieronim din Dalmatia, Sf. Ioan Cassian, Sf. Dionisie Exiguul din Dobrogea?

S-or fi gandit ei la ce scria N. Densusianu despre celebrul sanctuar preistoric din Insula Serpilor: "In colindele romane, imne religioase poporale, a caror origine se reduce la cele mai obscure timpuri ante-crestine, se celebreaza si astazi sfintenia si magnificenta miraculoasa a unui templu preistoric numit ?Biserica cea mare cu 9 altare? sau ?Manastirea alba sfanta?... aceasta ilustra Manastire, alba, mare si sfanta se afla in partile de rasarit ale tarilor romane in prundul Marei negre, in ostrovul marilor - in ostrovul marei - sau intr-un ostrovel de mare lina,… mai are 9 stalpi de ceara, 9 de tamaie si 9 de faclie.  Ea este foarte veche, pe din afara e acoperita cu muschiu, iar pe din launtru aurita.  Ferestrele sunt in partea despre rasarit catre ?sfantul soare?... Intreaga Manastire e ca un ?mandru soare?” ( Dacia Preistorica p.105-107).

Sa lamurim totusi de unde vine cu adevarat termenul  basilica.  Etimologia nu e latina.  Termenul vine din greaca veche basilikè stoá care inseamna casa regala.  Dar adjectivul basilikè, la randul lui, este o combinatie care vine de la cuvantul basileus,  care inseamna domn, rege.  Cu toate ca asa inseamna, basileus nu este un cuvant grecesc.  El vine din pelasga, adica limba oamenilor pe care grecii i-au gasit cand au venit in insulele Marii Tracilor, intr-o traducere foarte apropiata, pe scurt, vine din limba romana.  Iata cum ne-am intors de unde am plecat, dar pe alt plan si pe alt subiect.  Oricum l-ai lua, cu toate metamorfozele lingvistice, istorice sau geografice, cuvantul tot romanesc ramane.  Regele coincidentelor tot cu romanii tine.

Lucian Costi se apropie mai mult de adevar si arata, la capatul unei demonstratii de mare tinuta intelectuala si de frumoasa eruditie logica, morfem cu morfem, ce inseamna cuvantul Biserica = Cladirea unde se strang sufletele ca pentru a adora Soarele R(e) ca sa le fie bine - BI.

Apropo de acest subiect. A aparut de curand in romaneste, la Editura Basilica, Istoria Bisericeasca a lui Eusebiu de Cezareea, scrisa in anul 313. Este cea mai veche carte din lume despre  crestinism si institutiile sale. In Cartea intai, la pag. 55, se face o precizare esentiala despre crestinism pe care trebuie s-o invete toata lumea. O  reproducem: "4. Dar, chiar daca de fapt noi nu suntem de mult timp si daca acest nume intr-adevar recent al crestinilor a ajuns sa fie cunoscut de toate popoarele doar in vremurile mai noi, felul nostru de viata si chipul petrecerii noastre, precum si invatatura credintei noastre n-au fost plasmuite de noi acum, dintr-o data, ci au fost randuite, ca sa zic asa, de la prima creatie a omenirii de simtul firesc al oamenilor iubitori de dumnezeire de atunci, dupa cum vom dovedi-o”.

Am citat acest mare adevar despre dumnezeirea crestinismului, care este de fapt si subiectul cartii lui Lucian Costi, Romana, limba vechilor cazanii.  Ce-i drept, subiectul este totodata si o aplicatie, un studiu de caz asupra dumnezeirii crestinismului (este minunata aceasta expresie!) la romani.  Este o foarte potrivita traducere a ante-crestinismului romanesc.  Nu stiu daca autorul nostru a avut cunostinta de lucrarea initiatica a lui Eusebiu de Cezareea, dar intuiesc ca n-a citit-o. Daca o citea isi da seama repede ca marele istoric crestin n-a scris acolo nici o vorba despre romani sau despre strabunii lor.  Savantul crestin era mai intai grec.

Amestecul grecilor in viata neamului nostru e mai vechi. Nicolò Zeno in Cartile getilor (Uranus, 2017) apeland la autoritatea lui Berosos Caldeeanul ne atrage atentia ca nu se poate da crezare nici unei natiuni in ce priveste istoria, pentru ca fiecare este subiectiva si interesata si, referindu-se la greci, precizeaza ca desi sunt ultimii in intelegerea stiintelor, se cred primii, si ca au falsificat istoria in interesul lor.  Asa s-a intamplat cu eroul Hercule pe care ei l-au inzestrat cu insusirile celor trei inaintasi ai lumii cu acest nume (unul dintre ei,  Oros Egipteanul, implicat in istoria noastra a dat nastere neamului get al Baltilor). Grecul Hercule, ultimul dintre cei patru, primeste ordin de la regele Eurysteus sa extermine familia Baltilor si sa le dezarmeze pe amazoanele gete. Cu Baltii nu reuseste, iar cu amazoanele decat partial.

In ce priveste razboiul troian, faptul ca Hercule cu cele sapte corabii ale sale ar fi distrus Troia, Zeno atrage atentia ca aceasta este o noua minciuna a grecilor, pentru ca un oras asa de mare si puternic nu putea fi distrus de o mana de oameni si nici razboiul propriu zis n-a fost asa cum il prezinta Homer, Dares Frigianul si Dite Candianul, iar grecii nu puteau sa aiba martori oculari care sa scrie despre razboiul troian pentru ca, pe vremea aceea grecii nu aveau nici litere, nici imagini de litere care sa consemneze ceva. Ei erau obisnuiti cu istorioarel  lor imaginare pentru ca si-au dat seama ca repetandu-le acestea devin mai credibile (Cartile getilor).

Asta inseamna ca grecii au fost printre primii manipulatori din istorie.  Asta s-a intamplat inca de la venirea lor in Peloponez si in insulele Marii Tracilor din Canan, Fenicia, prin sec.17  i.Hr. in urma conflictului faraonului Sesostris al II-lea cu getii.  Aici, danaii sau cadmii au gasit populatia autohtona a pelasgilor, aflata si ea in acea vreme intr-o miscare  spre zona de est tot in urma  conflictului cu Sesostris. S-au amestecat, au convietuit, o parte din limba pelasga a intrat in greaca  veche, dar felul lor de a fi  le-a dat castig de cauza. Multe lucruri ale locului au devenit grecesti.  Atena, de exemplu a fost intemeiata de pelasgi. Numele ei vine de la ata care in makedon-armana, limba muzeu a vechilor pelasgi, inseamna muma batrana.  Tot de acolo vine si numele Muntelui Athos. Substratul pelasgic i-a avantajat. Asta o recunosc si marii clasici greci.

Platon, in dialogul Cratilos,  precizeaza ca "grecii… multe cuvinte le-au luat de la barbari…" (cap.421) sunt considerate barbare toate cuvintele pe care nu le stim si din cauza ca acestea au fost modificate din diverse motive, nu ar fi de mirare sa constatam ca vechea greaca, in comparatie cu limba barbara de azi, sa nu fie prea diferita" (cap.425).

La randul sau Herodot, in  Istorii, Cartea I, cap.58,  mentioneaza "…apoi s-a format limba greaca, fiind folosita impreuna cu limba barbara, cum mi se pare mie…..Pe baza celor prezentate mai sus, putem constata fara niciun dubiu, ca incepand cu cele mai vechi timpuri si pana la contemporanii lui Homer, asa cum in mai multe locuri mentioneaza Diodor, limba in care au fost scrise operele era limba pelasga, iar literele folosite erau litere pelasge".  Din cele de mai sus, reiese clar ca barbarii  carora le sunt indatorati fundamental grecii erau pelasgii. In Sparta, de pilda, educatia si administratia se afla in mana sclavilor iloti care erau tot de aceeasi etnie (B. Stefanoski, Homer. Istoria pelasga nestiuta. Surprizele lingvistice ale Iliadei  (Uranus 2019)[1]. Avand rezolvate aceste griji, spartanii puteau sa  se ocupe de ce le placea, in cazul lor exercitiile fizice.

De aici trebuie sa intelegem ca grecii au invins populatia locala pelasga, dar si-au dat seama ca e bine sa utilizeze totusi ce au gasit, cum ar fi aceasta chestie cu  sclavii iloti.  Adica de ce sa recurgi la forta daca printr-o metoda mai blanda, care face oarecum bine si unora si altora, poti sa castigi mai mult?  Poti sa le iei si eroii si sa-i transformi in zei pe care sa-i vinzi  si romanilor, cum s-a intamplat.  Este usor de presupus ca lucrurile acestea se petreceau in mod curent pe o larga arie geografica unde traiau, intr-un mod validat in timp, grecii si asa zisii barbari.

Ei bine, din acest amestec, ajuns la maturitate, au iesit marile minti luminate care au constituit un tezaur, o referinta perpetua in cultura umanitatii: Heraclit, Pitagora, Euclid, Platon, Aristotel, Arhimede, ca sa  scurtam lista.  Elenismul a reprezentat totodata  bunul comercial cel mai tranzactionat din istorie.

Ajuns la maturitate inseamna ca aceasta magnifica performanta putea fi trecuta in contul exclusiv al grecilor si nu al componentelor amestecului.  A doua componenta, pelasgii, intrase deja in ceea ce tehnic se numeste substrat si in aceasta faza, dupa asezarea lucrurilor orice invatat poate sa recunoasca cu jumatate de gura si contributia altora pentru ca totul se petrece acum in numele si spre gloria grecilor.

Primul conflict intre greci si  cei de sorginte getica s-a produs inaintea consumarii amestecului, in razboaiele troiene, tot in numele gloriei. Atunci s-a vazut si caracterul aheilor.  In tabara lor luptau si Achile cu mirmidonii sai, dar si Menelau, desi acestia erau blonzi.  Fusesera ademeniti prin niste promisiuni care nu s-au concretizat.  Conflictul s-a decis printr-un viclesug, acela cu calul.  Ar mai trebui adaugat ca toata povestea lui Homer despre  Troya a fost scrisa peste vreo patru sute de ani, cand grecii au avut cu ce scrie pentru ca atunci cand era cazul, nu aveau.

Chiar asa fiind, mai tarziu s-a descoperit ca o treime din Iliada nu prea era inteleasa de greci pentru ca acolo  erau alte  cuvinte si alte intamplari, intr-alta limba, si pentru asta toate editiile homerice erau insotite de cate un glosar.  Glosarul acela era in limba pelasga, adica in  limba  muzeu de astazi, makedon - armana.  Nici intamplarile si nici eroii nu erau greci.

Am tinut sa fac aceste mici incursiuni in istoria  veche ca sa se vada mai clar  ca civilizatia greaca, atat de admirata in lume, nu s-a nascut din ea insasi si ca un pilon extrem de solid, acum total nebagat in seama, il reprezinta stramosii nostri.  Fara ei lucrurile ar fi evoluat altfel.  Sa retinem ca inca de la inceputuri grecii au fost necinstiti cu noi.  Ce inseamna cand cineva ia ceva care nu-i apartine?  E un furt.  Dar cand il trece pe numele lui?  E un fals.

Ceea ce s-a intamplat mai tarziu nu este decat o continuare a trecutului.  Ar fi multe de spus dar nu avem atata spatiu.  Ajungem in Imperiul Roman unde erau doua cancelarii: scripta romana et scripta graeca. In conditiile in care tara lor devenise provincie romana, grecii, urmandu-si consecvent interesul, s-au insurubat bine in coasta romanilor.  Pana la urma a fost bine, pentru ca prezenta greaca le-a temperat pe de o parte pornirile agresive ale imperialilor romani, iar pe de alta, asocierea cu romanii le-a starnit apetitul imperial  grecilor comerciali.  Tot timpul s-au inteles bine.  De exemplu, in razboaiele dintre Traian si Decebal, doi greci au pus umarul la victoria romanilor. Bicilis le-a dezvaluit unde era ascunsa comoara dacilor sub apa raului Strei, iar Dio Chrisostomul i-a aratat imparatului roman care sunt vulnerabilitatile dacilor. Amandoi fusesera consilierii lui Decebal si l-au tradat.

Aparitia crestinismului nu i-a impresionat nici pe greci, nici pe romani pentru ca ei se formasera si traiau intr-o cu totul alta credinta.  Ce-i drept, autoritatile  imperiale i-au judecat, chinuit si omorat pe martirii crestini pentru ca totul se intampla pe teritoriile  stapanite de romani.  Mai tarziu, cand fenomenul a capatat proportii si cand imparatul Constantin a ridicat oprelistile, idolatrii si-au uitat zeii si au trecut la credinta crestina. Odata cu infiintarea Imperiului Roman de Rasarit cu capitala la Constantinopol, grecii s-au orientat devenind cei mai sarguinciosi crestini, au facut tot ce se putea sa-i inlature pe daci din functiile oficiale si incetul cu incetul au declarat oficiala limba greaca in cadrul imperiului si au devenit stapani.  Schimbandu-se istoria in favoarea turcilor, grecii  au facut tot posibilul sa ajunga cei mai utili supusi ai otomanilor si s-au transformat in agentii de legatura ai Inaltei Porti cu Principatele  Romane pentru ca aveau o experienta de netagaduit cu neamul  romanesc. De indata ce s-a ivit ocazia au fructificat-o.  Cand turcii n-au mai vrut domni pamanteni in Principate, grecii din Fanar s-au oferit sa le ia locul si astfel s-au instituit pe pamantul nostru  domniile fanariote cu toate mizeriile umane cunoscute. Au continuat si dupa turci, ucigandu-l miseleste pe Tudor Vladimirescu.  Asta e istoria grecilor cu romanii.  Crestinismul a fost un interes, iar otomanii, alt interes.

Spovedania, slava sau vedica? Toti lingvistii romani, mai vechi sau mai noi, mai pregatiti sau mai putin, sunt de acord ca vorba crestina spovedanie, nu doar ca vine din  vechea slava bisericeasca, dar este raspandita in tot arealul crestin slav cu acelasi inteles: destainuire in vederea iertarii.  Este, dupa cum se vede, legata de taina, discutata deja in L.R.N.F.I.

Lucian Costi este categoric ca spovedanie (ca si taina) este un cuvant romanesc care s-a nascut in practica religioasa in vremurile de demult, pe vremea matriarhatului ca multe alte  slujbe vechi desemnate prin substantive feminine (utrenie, denie, vecernie, proscomidie) si tocmai greutatea intelesului sau, curatirea sufletului prin marturisire, exclude originea slava.  De aceea, solutia este urmatoarea:

"Fonemele ce-l alcatuiesc au fost intentionat alese spre a exprima simbolic un adevar de credinta: spovedania este placuta lui Dumnezeu, ceea ce se oglindeste prin suma consoanelor si a vocalelor sale care este zece.  10 este numarul lui Dumnezeu, cifra divina.  De asemenea, spovedania are un echilibru perfect, numarul de consoane este egal cu cel al vocalelor" iar morfemele  sunt patru, fiecare cu  semnificatia lui "Spovedania = S–PO(1)(2)–veda-nia = spunere di8ficila S prin mijlocirea unui preot-popa (Po1) catre lumea de sus (Po2) in ceremonia religioasa Nia – spre a sevea – Veda.

Morfemul "po” are un rol dublu, notat in paranteze.  Po este legat de slujba pe care o administreaza duhovnicul [PO(1)], ca persoana cu o functie imputernicita de puterile de sus ca sa asculte marturisirea, dar po mai inseamna chiar lumea nevazuta din Ceruri catre care se adreseaza penitentul, preotul fiind doar un intermediar al confesiunii sale, nu veritabilul recipient [PO(2)].  Primul po il regasim in po-pa, al doilea in po-gorarea Sfantului Duh".  Am reprodus pe scurt din carte  unde lucrurile sunt comentate in detaliu.  Veda trimite la Rig Veda (regele care vede, cunoastere regala) care ii stabileste si vechimea cuvantului de 3200 ani, iar  po, la propovaduire, pogorare.  Demonstratia, logica si erudita, este ampla si trebuie citita.  Referitor la aceasta vechime poate fi facuta doar o singura observatie.  La cei 3200 ani se mai poate adauga cel putin o mie daca ne gandim ca marele exod al arienilor din zona carpatica spre India s-a petrecut spre finele mileniului patru  i.Hr., iar calatoria pe drumul deschis in acea directie de bunul Dumnezeu prin imbunatatirea vremii a durat cateva sute bune de ani.  Date in acest sens pot fi aflate in curand,  cand va aparea in limba romana The Ancient India, din ampla cercetare a Universitatii din Cambridge despre India, publicata in Regatul Unit in anul 1922.

Cat priveste originea oficiala, nici un cuvant din limbajul crestin  nu poate fi slav pentru  bunul si simplul motiv ca  slavii, fie ei  bulgari, sarbi sau rusi care in secolul IX abia se crestinasera, n-au cum  sa dea termeni natiei romane care doar in crestinismul propriu- zis avea atunci o vechime de opt sute de ani.  Grecii, ca si si romanii, fusesera idolatri, credeau in zei, in timp ce slavii, ca si mongolii de mai tarziu, erau doar niste navalitori pagani care nu credeau in nimic similar iubirii aproapelui.

Lipsa credintei era compensata de o violenta greu de descris daca ne gandim la constatarile lui Procopius din Cezareea.  N-au fost multi slavii care au navalit in zona Dunarii, dar efectul a fost terifiant.  Victimele erau mai intai jupuite si apoi trase in cate patru tepe.  In felul acesta bietii sedentari n-au mai putut face fata.  Daca  tot vorbim de crestinism,  ce o fi fost in mintea celor  care ne invata ca slovele bisericii ortodoxe au venit din partea descendentilor lui Irod?  Slavii n-au nicio vina ca s-au crestinat din interes, ca si ungurii.  Asa au fost ei, salbatici si pagani la vremea aceea.  Sigur, nici in ziua de astazi nu le-au disparut naravurile.  Este ceva care ia mult timp pana se indreapta.  Cum se poate numi totusi aceasta manipulare, naivitate, prostie sau marsavie?  Toate sunt valabile.  Depinde de perioada de timp.  La inceput nimeni nu si-a pus aceasta problema pentru ca  asta era haina grafica a  limbii romane in care se facea slujba.  Prostie a fost cand a fost denumita  limba  veche slava bisericeasca la sfarsitul secolului  XIX si  a devenit marsavie cand au venit comunistii la putere in Romania si  s-a dezvoltat toata mizeria pe care o stim.  Din pacate, aceasta mizerie continua si astazi.

Neamul este romanesc de cand se stie! Pornind de la constatarea lui Gabriel Gheorghe ca "romana este o limba cerebrala, singura limba europeana conceputa pe familii logice de cuvinte”, Lucian Costi face un inventar al familiei cuvantului neam caruia ii gaseste  in jur de saptezeci de semnificatii. Faptul ca in nici una din limbile romanice sau germanice nu exista vreun cuvant similar si ca s-a putut ramifica in atatea intelesuri ii crea oricarui lingvist de buna credinta posibilitatea sa afirme fara dubiu ca acesta este un cuvant get-beget romanesc.  Nu s-a  intamplat deloc asa.  Toate dictionarele romanesti vechi si noi arata ca neam este de origine maghiara si provine din  nem care  in limba respectiva  nici nu este un substantiv, ci o negatie care inseamna nu sau ba.  Mai inseamna si sex.   Abia daca  i se mai adauga ceva nemzetség inseamna neam.  Aici avem o cazna a gandirii pe care o gasim si in dictionarele maghiare curente.

Vadit iritat de stupiditatea  etimologiei oficiale, Lucian Costi efectueaza o ampla cercetare si  descopera ca neam si nemes au rude in sumeriana, in vechea egipteana, arata cum cei de o credinta si o datina sunt  nemzet, si ca nimeni nu se supara daca neamul se mai cheama si nat ,vita, nemotenie, cimotie, ca are legatura cu nene, cu agnet si pentru ca e de cand lumea, este legat si de paine, adica de painea noastra cea de toate zilele.

Demonstratia autorului este magistrala, seducatoare ca stil si fara tagada. Dar lovitura de gratie vine de unde nimeni nu se astepta.  In anul 1982 lingvistul maghiar Bakos Ferenc publica la Editura Academiei din Budapesta o lucrare consistenta despre o seama de cuvinte imprumutate de-a lungul timpului din limba romana, 2333 la numar.  Intre acestea se afla si cuvantul nyam care a intrat  in limba maghiara din limba romana in anul 1879, taman in perioada cand apareau faimoasele dictionare  care aratau ca limba romana este un amestec de cuvinte luate de la altii.  Lucrarea lui Bakos Ferenc intitulata A Magyar Szókêszlet Román (Elemeinek Története/Elemente romanesti in lexicul maghiar). Privire istorica (Akadémiai Kiadó, Budapest, 1982)  si cuprinde, intre altele, aproape tot bagajul lexical ortodox, utilizat probabil de credinciosii greco-catolici ramasi in Ungaria, din care citam: kalugyer, kandela, kopil, beszerika, gard, kolák, kolindál, prezkura, kaksula, nunta, ispiritus, szurata, monassztéria, inclusiv katrinca.  Aceasta lucrare are efectul devastator al unei bombe asupra lingvistilor nostri academici si arata ce neamuri proaste sunt.

Pentru ca ne aflam la capitolul despre  neam, cred ca sunt utile unele precizari:

-  Cuvantul romanesc neam intra in limba maghiara cu grafia nyam in anul 1879, exact in anul infiintarii Academiei Romane. La acea data dictionarele lui Miklosich (1862-65) si Cihac(1870-79) aparusera deja,  iar Tiktin (1883-1905) si Gaster(1892) vin putin mai tarziu.  Oricum, aceste lucrari ale unor alogeni au fost imbratisate  cu entuziasm de catre Academie si au devenit un punct forte in activitatea acesteia.

-  Cea de-a doua jumatate a secolului XIX in Europa este caracterizata  prin consolidarea conceptului de cultura  nationala.  Actorul principal al epocii este Germania, o putere politica, economica, militara si culturala cu o ascendenta spectaculoasa.

Unul din criteriile necesare culturii nationale era si cel istoric,  adica  o antichitate dovedita pe care Germania nu o avea.  Ii lipsea acest criteriu si incerca pe toate caile sa-l aiba.  Carlo Troya tocmai demonstrase in opera sa Storia d'Italia del Medio - Evo  (1844-1857) falsitatea tezei lui Tacit care in lucrarea sa Germania, scrisa in anul 100,  afirma ca neamul gotilor era acelasi cu al germanilor.

Gotii, spune Carlo Troya, nu pot sa fie confundati cu germanii pentru ca sunt doua neamuri diferite  in primul rand ca spiritualitate.  Gotii provin din geti.  S-au numit goti  printr-un accident istoric petrecut in anul 212 cand imparatul roman Caracalla, un tanar de 23 ani, l-a omorat pe fratele sau Geta, cu care co-imparatea si ca sa i se uite fapta, a instituit o damnatio memoriae in urma careia a ucis peste douazeci de mii de oameni.  In acest fel getii, printr-o modificare fonetica au devenit goti.  Acestia aveau o spiritualitate istorica straveche  reprezentata de zamolxism si o societate asezata pe valori  positive, fara sclavagism, in timp ce germanii, care au profitat de ajutorul  getilor in timpul lui Deceneu, se aflau intr-un stadiu de semi- salbaticie, inca nu pronuntau articulat sunetele, iar ca repere sociale nu cunosteau decat asa-zisul Werfeld sau Guidrigildo, care insemna pretul  cu care putea fi vandut un sclav, barbat, femeie sau copil.

Ceva mai mult, Carlo Troya demonstreaza ca arhitectura gotica pe care toata lumea o stia ca fiind germana, era de origine gotica in sensul ca gotii se trageau din getii care o inventasera, de la arcul frant pana la coloane si rozete si ca tot acestia construisera primele biserici in stil gotic, in Spania si Normandia.

Despre geti si goti a scris  getul Iordanes in compendiul sau  Getica scris in anul 551, dupa ce lucrarea cu acelasi subiect scrisa de Cassiodor la comanda regelui Teodoric cel Mare care voia o istorie a neamului sau getic, lucrare din pacate pierduta in acea vreme.

Toate lucrurile astea erau istoriceste cunoscute si foarte dezbatute in edificarea culturii natiunilor din a doua jumatate a secolului al XIX-lea.  Lucrarea lui Iordanes, in absenta altor lucrari despre daci sau geti ascunse sau distruse, a devenit un subiect  controversat. Prezenta in carte a  cuvantului goti,  intr-o vreme cand putina lume isi mai amintea de geti a fost speculata in fel si chip de catre germani, strict in propriul lor interes.  Ca exemplu, in 1846 , celebrul Jacob Grimm, altminteri, bun prieten cu Carlo Troya, inainteaza Academiei Germane de Stinte un raport de 140 pagini (care va vedea in curand lumina tiparului in limba romana), intitulat  Iornandes und die Geto-Goten, in care, mai mult disperat decat stiintific, analizeaza in numele dreptatii istoriei cartea  lui Iordanes si  conchide ca atat Burebista, cat si Decebal erau germani!

De aici rezulta ca intr-adevar la acea vreme germanii aveau o problema cu istoria. Iata totusi ca, tinand cu invingatorii,  destinul !? le-a oferit o mare sansa germanilor. Ca din intamplare, in 1866 Carol de Hohenzollern a devenit inlocuitorul lui Alexandru Ioan Cuza mai intai ca domnitor, iar din 1881 rege al romanilor. In 1876, la initiativa lui se infiinteaza Academia Romana si in felul acesta spinoasa problema  a istoriei germane s-a mutat pe teritoriul care trebuia, in competenta unei institutii romanesti aflata exclusiv la mana unui neamt, parsivenia destinului constand  in faptul ca cei desemnati sa constate falsul  referitor la antichitatea germanilor sa fie adevaratii mostenitori ai getilor, adica  amaratii de romani. Asa ii aranjase istoria.

Stand foarte stramb si judecand pe masura, el a mutat problema in ograda noastra.

La inceputul domniei lui au fost descoperite tablitele de la Sinaia care ofereau informatii de aur pentru antichitatea romanilor.  Academia Romana le-a aruncat la gunoi declarandu-le mai tarziu niste falsuri, ce-i drept ale unui mare savant roman care se mutase la ceruri intre timp si nu mai avea  cum sa raspunda.

Oprind istoria la Decebal, aceeasi institutie a decis ca romanii de astazi sunt o adunatura de pripas care n-au nici o legatura cu antichitatea, provenind din mercenarii  romani  care s-au aflat pe  o mica parte  din teritoriile dacilor si care s-au recalificat  fara motiv in agricultori, iar limba  pe care o vorbim provine de la aceeasi mercenari care nu cunosteau latina si ca e formata din cuvinte luate de la cei care au trecut de-a lungul vremurilor prin aceste locuri.

Nu e de mirare ca atunci cand au aparut, acele dictionare ale alogenilor au fost insusite si cultivate cu sarg pana in ziua de astazi.  De aici incolo, procesul de falsificare s-a facut cu stiinta academica.  Daca romanii nu stiu cine sunt cu adevarat iar limba lor este o corcitura  din cine stie ce, este limpede ca  istoria antica  de pe teritoriile unde stam apartine oricui.  Si  iata cum singurul izvor istoric cunoscut pana atunci, acela al lui Iordanes, academicianul Popa-Lisseanu il falsifica total, adaugand si taind din Getica, inlocuindu-i pe geti cu gotii.

In timpul comunismului nu s-a petrecut nimic special.  Doar un mic adaos de aproape 40%  de cuvinte slave in lexicul romanesc pe  care Academia Romana l-a acceptat  din reflex – un stapan, chiar daca se schimba, oricat ar fi de diferit - nu trebuie  niciodata suparat ci trebuie tratat cu recunostinta, nu-i asa?, ca unul care ne-a vrut tot timpul binele. Nimeni nu s-a gandit ca Mihai Eminescu avertizase candva ca puterea slavilor este mistuitoare.  Ei nu te lasa  pana ce nu te digera!

Astazi avem parte de o mica incurcatura. Din capul Academiei ni se spune ca suntem un popor tanar si avem o limba tanara,  de cam pana intr-o mie de ani.  Daca tot de acolo  ne tragem, cum ni s-a tot explicat, nu ne ramane decat sa ne aranjam un  pic cu timpul.  Am putea invoca mileniul de intuneric,  din moment ce  suntem impinsi mereu intr-o bezna academica. Asteptam cu interes raspunsul si nu ne-ar mira deloc daca, sedusi de conceptul tineretii, ni s-ar spune ca provenim din americani care, nu-i asa, daca sunt partenerii nostri  strategici, de ce nu le-am propune sa ne adopte?  Ar fi o solutie politically correct, care ne-ar scapa de toate belelele.

 

Numar pagini: 880
Anul aparitiei: 2021

Cartea "Romana, limba vechilor cazanii, volumul I". face parte din categoria carti >> Stiinte umaniste - Istorie a catalogului LibrariaOnline.ro. Cartea este scrisa de catre Costi, Lucian G si a fost publicata la Editura URANUS .
Livrare se face din stoc, in 24 ore, din depozitul de carte LibrariaOnline.ro, de luni pana vineri. Transportul este gratuit pentru orice comanda de minim 100 lei cu livrare in reteaua de Pachetomate si 200 lei pentru livrarea la usa oriunde in tara prin curier. In Bucuresti transportul este gratuit pentru comenzi de minim 100 lei atat pentru livrarea in reteaua de Pachetomate cat si pentru livarea la usa prin curier.
Pentru orice solicitare apelati departamentul Suport Clienti LibrariaOnline.ro, de luni pana vineri in intervalul 9-18.

LibrariaOnline.ro intelege importanta informatiilor prezentate in aceasta pagina si face eforturi permanente pentru a le pastra actualizate. Singura situatie in care informatiile prezentate pot fi diferite fata de cele ale produsului este aceea in care producatorul aduce modificari specificatiilor acestuia, fara a ne informa in prealabil.


Vezi alte carti scrise de Lucian G Costi

Alte carti de la editura URANUS

Editura URANUS. Carti de la editura URANUS

Clientii care au cumparat acest produs au mai achizitionat

Nu exista comentarii referitoare la acest produs.