Trăim într-o cultură a alertelor constante și a conflictelor perpetue, unde mintea este prinsă zilnic în plasa minții colective. Dar cum ieșim din acest labirint al fricii?

În acest dialog sincer și revelator pornit de la volumul „Versuri despre vremuri în schimbare – O călătorie de la labirintul fricii la lumina unității”, autorul Florin Puntaru ne poartă dincolo de iluziile cotidiene, demascând mecanismele subtile prin care ne alimentăm propriile frici și punând în lumină iluzia luptei interioare. Este o călătorie de la zgomotul lumii la tăcerea vie a unității – un ghid esențial pentru oricine își dorește să recâștige suveranitatea propriei conștiințe.

 

ARHITECTURA INVIZIBILĂ A MINȚII EGOTICE – O INCURSIUNE DE LA LABIRINTUL FRICII LA LUMINA UNITĂȚII

 

Î: Ce este mintea umană, „mintea egotică” la care faceți referire în lucrările dumneavoastră?

R: Este o bandă îngustă de frecvență, un flux de date colectiv care trece prin noi, pe care domnul Ilie Cioară îl numea „mintea astrală”. Imaginează-ți acest câmp ca pe o rețea globală, alcătuită din miliarde de gânduri de frică, lipsă, furie, vinovăție și divizare, generate de umanitate de-a lungul a mii de ani.

Odată ce ne naștem și trecem prin ceea ce numim „vălul uitării”, ne conectăm automat la această structură. Majoritatea gândurilor, fricilor și stărilor de anxietate pe care le simțim nu sunt, de fapt, ale noastre, deși credem cu tărie că sunt; suntem doar receptori. Suntem ca un televizor care captează o emisiune ce rulează deja pe un canal oarecare. Noi credem că respectiva emisiune este viața însăși, dar, în esență, este doar un semnal care ne traversează.

Î: Dacă suntem doar receptori, de ce suntem atât de siguri că aceste gânduri sunt „ale noastre”?

R: Acesta este designul fundamental al egoului. Rolul său inițial era de a canaliza gânduri legate de supraviețuire în planul fizic, însă, fiind antrenat încă din copilărie într-o cultură axată pe frică și presiune socială, a început să preia automat tot ce se propagă prin acea bandă de frecvențe colective.

Confuzia apare din cauza vocii interioare. Gândul se aude în interiorul capului tău cu propria voce. Oamenii au tendința automată de a concluziona: „Dacă a apărut în mintea mea, înseamnă că eu l-am gândit, deci sunt eu”.

Cu alte cuvinte, confunzi semnalul minții colective cu „sinele personal”.

Frica pe care o simți a fost doar un „val” care trecea prin oceanul colectiv, iar tu l-ai lăsat să treacă prin corpul tău și l-ai revendicat ca fiind „al tău”. De aceea oamenii suferă atât de mult: luptă împotriva propriilor frici crezând că sunt defecte personale, când, de fapt, ei doar retransmit un semnal străin.

Î: De ce spuneți că semnalul minții colective este confundat cu sinele personal? Acesta este punctul critic, nu-i așa?

R: Este punctul central al întregii noastre suferințe. Uită-te la acest mecanism: mintea colectivă emite un semnal de joasă frecvență – o stare de panică, o nesiguranță, o furie – iar acest semnal „trece” prin mintea ta. Până aici, totul este doar o difuzare impersonală.

Însă, în secunda în care semnalul se aude în interiorul tău, egoul face o „fraudă” logică. Deoarece gândul sau emoția se aud cu propria voce interioară (vocea pe care tu o numești „eu”), mintea trage automat concluzia: „Dacă se aude în interiorul meu și are vocea mea, înseamnă că eu sunt autorul. Deci, asta este părerea mea, asta este frica mea, acesta sunt eu.”

Aceasta este marea păcăleală. Oamenii confundă aparatul de radio (corpul și structura ta mentală) cu ceea ce se difuzează la radio (emisia minții colective). Tu ești receptorul, nu ești mesajul comunicat.

Dar, prin faptul că nu ai nicio barieră de protecție, „revendici” fiecare gând străin ca fiind propria identitate. De aceea, atunci când mintea colectivă transmite „nu ești bun de nimic”, tu nu spui „aud un mesaj despre inadecvare”, ci spui „eu mă simt inadecvat”. Îți pui ștampila de „proprietar” pe o stare care îți este doar împrumutată.

Î: Deci, practic, noi „furăm” un gând străin și îl botezăm cu numele nostru?

R: Exact. Este un furt de identitate inversat. Nu mintea colectivă îți fură ție identitatea, ci tu, prin ignoranță, „furi” o emisie străină și o botezi „sinele meu”.

Dacă am înțelege că acest gând este doar un „spam” radio care a trecut prin câmpul nostru, l-am lăsa să treacă fără să ne lăsăm racolați. Dar, odată ce l-ai revendicat – „Este frica mea” – ai creat un contract de proprietate. Din acel moment, la nivelul egoului se produce dualitatea psihologică, o parte se separă de frica inițială adoptând postura unui „Eu fricos” (un observator care luptă cu frica, crezând că el este cel real). Atât eul fricos cât și emoția fricii au aceeași natură, deoarece sunt proiecții ale aceleiași stări de a fi.

Ne străduim să protejăm acest „eu fricos”, considerându-l propria identitate. Însă, pentru că „eul fricos” și frica sunt alcătuite din exact aceeași energie, ajungem în mod paradoxal să protejăm însăși frica, luptând pentru o dramă pe care nici măcar nu am scris-o noi. În realitate, dacă nu am revendica-o și nu ne-am scinda în acest „eu fricos”, semnalul radio s-ar dizolva de la sine în câteva secunde.

Aceasta este confuzia fatală: credem că, dacă experimentăm ceva, acel ceva suntem noi. Dar a experimenta un semnal nu înseamnă a fi autorul acelui semnal.

Î: Și cum ne ajută această clarificare în viața de zi cu zi?

R: În momentul în care ai înțeles că un gând de genul „nu sunt bun” este doar un semnal care trece prin tine – la fel cum un nor trece pe cer – dispare nevoia de a te mai apăra sau de a mai „vindeca” frica.

Când apare un gând critic, nu te mai ataci, nu te mai judeci, ci privești gândul ca pe un „intrus” care a încercat să se prezinte drept „tu”. Această simplă distincție – „Eu sunt spațiul în care apare gândul, nu gândul în sine” – rupe lanțurile. Nu mai trebuie să schimbi mintea, nu trebuie să lupți cu ea, trebuie doar să încetezi să mai spui „acesta sunt eu”. Când retragi acest „drept de proprietate”, semnalul își pierde puterea de a te mai manipula. Nu mai ești autorul dramei, ci doar observatorul care știe că emisia radio nu este realitatea.

Î: Aș spune că egoul este maestru în arta camuflajului interior. Cum reușește să ne păcălească?

R: Prin mecanismul identificării. Identificarea transformă un simplu obiect mental (gândul) în subiectul care observă (sinele personal).

Distincția este esențială: semnalul minții colective este, în natura lui, impersonal. Este doar o „energie” care circulă prin bandă. Totuși, egoul – în calitatea sa de tehnologie de conectare la mintea colectivă – este cel care preia acest semnal neutru și îl reîncadrează, adică îi aplică un pronume personal. Atunci când un impuls de frică sau furie se propagă prin mintea colectivă, acesta este o energie impersonală. Însă, odată ce traversează egoul, acesta îi pune eticheta de proprietate: „Mi-e teamă”, „Sunt atacat”, „Am nevoie de acest lucru”.

Astfel, „chiriașul clandestin” (semnalul colectiv) rămâne un zgomot străin, dar egoul îl „traduce” pentru tine sub forma unui mesaj personal. Egoul nu creează semnalul, ci îl procesează. Prin acest simplu pronume, capcana s-a închis: ai transformat o emisie impersonală, care ar fi trecut nestingherită, într-un „eu” care trebuie apărat.

Practic, egoul este cel care semnează contractul de închiriere în numele tău, legitimându-l pe „chiriașul clandestin” să-ți ocupe casa, pretinzând că acesta este „sinele tău”. Din acel moment, egoul va face tot posibilul să apere „această stare de frică”, pentru că acum ea face parte din identitatea ta. Devii captivul unei drame pe care „chiriașul” o desfășoară în casa ta, iar tu, confundându-l cu tine însuți, te lupți să-l păstrezi, crezând că îți aperi propriul sine.

De aceea, când încerci să te eliberezi, simți că trebuie să te lupți cu tine însuți – pentru că egoul a reușit să vopsească semnalul impersonal cu culorile identității tale.

Î: Această dinamică ați explorat-o în cea de-a doua carte: Mintea umană visează (pretinde) că este o ființă umană (sine personal). Cum se manifestă acest vis?

R: Dar vicleșugul egoului nu se oprește aici. Odată ce a revendicat frica drept „a mea”, apare o a doua mișcare: dualitatea psihologică, care este mecanismul prin care mintea colectivă consolidează visul de a fi o ființă umană separată.

În momentul în care semnalul impersonal al minții colective trece prin ego și devine o stare de frică intensă, apare o scindare a conștiinței: este creată entitatea fictivă a „fricosului” care se separă de „frică” pentru a o putea analiza, gestiona sau controla de la distanță. Aceasta este marea farsă: crezi că ești „observatorul” care luptă cu „emoția”, creând iluzia că există un „eu” care poate controla „frica”.

Dar ambele – atât frica, cât și cel care se teme și încearcă să controleze – sunt doar proiecții ale aceluiași semnal colectiv. „Fricosul” este el însuși substanța fricii, dar este deghizat pentru a nu fi recunoscut ca atare. Prin această scindare, tu nu elimini problema, ci o validezi; creezi o întreagă scenografie interioară în care hrănești mintea colectivă cu atenția ta, crezând că ești un „rezolvator” de probleme, când, de fapt, ești doar un actor prins într-un scenariu străin.

Î: Spuneți undeva, în volumul de versuri „Versuri despre vremuri în schimbare – O călătorie de la labirintul fricii la lumina unității”: „Când cauți să scapi, doar timpul îl hrănești / Și-n propria umbră rătăcești”. Cum funcționează acest mecanism?

R: Primul vers explică mecanismul de supraviețuire al ego-ului. Ego-ul are nevoie de „mâine” (timpul psihologic) pentru a promite că va rezolva frica. Căutarea unei soluții prin fugă sau evadare creează viitorul, iar viitorul este singurul loc unde frica se poate ascunde pentru a nu fi privită aici și acum. Prin această alergare, tu hrănești de fapt timpul, adică însuși mecanismul pe care se sprijină mintea colectivă.

Al doilea vers se referă la circularitatea suferinței. Spune că atât timp cât te separi de frică și fugi de ea, nu faci decât să te bați cu propria proiecție. Ești blocat într-un hol al oglinzilor unde „fricosul” privește „frica” la infinit. Umbra încearcă să fugă de obiectul care o proiectează.

Î: Acesta este timpul psihologic. Care este locul lui în arhitectura dualității psihologice?

R: Dualitatea – adică separarea dintre „eu” și „frica mea” – naște imediat conceptul de timp psihologic, iar acesta devine combustibilul oricărui conflict. Dorința de a scăpa de o stare prezentă proiectează un „viitor” în care eu voi fi, în sfârșit, liber de frică.

Conflictul inerent apare aici: „eul” (care este construit din frica de acum) încearcă să ajungă într-un viitor unde frica nu mai există. Este o contradicție în termeni. Atât timp cât există un efort de a „scăpa” de frică, frica este de fapt hrănită, deoarece efortul în sine reprezintă o confirmare a faptului că amenințarea este reală și solidă. Timpul psihologic este, așadar, doar spațiul de manevră în care frica se perpetuează sub masca rezolvării.

Î: Deci, prin încercarea de a controla frica, noi o alimentăm?

R: Exact. Prin faptul că te separi de frică pentru a o „controla”, hrănești direct mintea colectivă. În acea scindare, tu validezi existența fricii și a entității care se teme sau care controlează, deși ambele sunt proiecții ale aceluiași semnal străin.

Dorința de a scăpa de frică proiectează un „viitor” în care vei fi liber, hrănind astfel timpul psihologic – acel spațiu în care egoul promite mereu că va rezolva o problemă pe care tot el o întreține. Totuși, instrumentele pe care le folosim pentru a „rezolva” suferința (voința, logica, separarea) sunt construite din însăși substanța suferinței. Este o contradicție profundă: încerci să stingi un foc adăugând exact același tip de combustibil care l-a aprins.

Când încerci să fii un „observator” care doar gestionează sau vânează frica de la distanță, nu te-ai decuplat cu adevărat de la mintea colectivă; ai mutat doar lupta pe un palier mai subtil.

Adevărata trezire nu este gestionarea fricii, ci încetarea scindării. Este momentul în care realizezi că nu există nici „fricos”, nici „frică” de controlat, ci doar un semnal pe care tu, în mod eronat, l-ai revendicat ca fiind „al tău”. Când nu mai există un „eu” care să se separe pentru a se apăra, problema își pierde substanța și se topește de la sine.

Î: Să revenim la ceea ce ați spus anterior: „chiriașul clandestin” (semnalul colectiv) folosește interfața egoului pentru a se deghiza în „sinele meu”. Apare un paradox aici: nimeni nu luptă cu el însuși.

R: Mecanismul este de o eficiență absolută dintr-un motiv simplu, dar devastator: nimeni nu se apără de el însuși. Acesta este paradoxul tragic al omului inconștient. Instinctul fundamental este conservarea sinelui.

Prin urmare, dacă tu crezi sincer că frica, panica sau compulsia analitică sunt expresia esenței tale, reacția ta firească nu va fi dizolvarea, ci protejarea lor. Dacă crezi că frica este a ta, o vei hrăni, crezând în mod naiv că te protejezi. Devii avocatul propriilor lanțuri. Hrănești parazitul energetic crezând că îți salvezi viața.

Când egoul generează un scenariu catastrofic, individul nu vede un ecran pe care rulează un film; el simte că se află chiar în mijlocul furtunii. Și pentru că este imposibil să refuzi sau să distrugi ceea ce consideri a fi „tu însuți”, ajungi să fii complicele propriei limitări.

Adevărata trezire începe doar atunci când apare o fisură în această identificare – acel moment de grație în care realizezi distanța dintre conștiința care observă și gândul care trece.

Î: Cum se manifestă acest semnal colectiv prin alți oameni?

R: Imaginează-ți scena din Matrix în care agentul Smith, odată „distrus”, se reîncarnează instantaneu în oricare dintre oamenii din jur. Acel om devine pentru câteva secunde o „marionetă” prin care sistemul continuă atacul.

Exact așa funcționează mintea colectivă. Când o energie conflictuală vrea să te prindă în capcană, ea nu are o formă fizică proprie, așa că „sare” în primul canal disponibil. Dacă soția, soțul sau colegul tău este cel mai apropiat om, sistemul îi poate folosi vocea și comportamentul pentru a declanșa conflictul. Persoana respectivă nu realizează ce face; ea a devenit, în acel moment, un „agent” al minții colective (Matricei).

Atât timp cât frica sau agresivitatea ei trezesc o reacție în tine, înseamnă că mintea colectivă s-a conectat la tine prin intermediul acelei persoane. Odată ce devii neutru față de ceea ce trece prin ei – refuzând să iei provocarea la modul personal –, devii un spațiu unde transmisia se liniștește.

Când realizezi că cel din fața ta este doar o „gazdă” temporară a unei emisii, nu te mai cerți cu omul, ci privești direct dincolo de el. Pui întrebarea interioară: „A cui este această ofensă, această provocare, acest reproș? A cui este energia asta?” Și realizezi: „Stai, asta nu e el sau ea, ăsta este doar programul care încearcă să mă atragă în conflict.”

Așa rămâi stabil, iar „agentul” trece pe lângă tine fără să te poată atinge. Fără această înțelegere, ne comportăm exact ca un om obișnuit care ripostează: ne certăm cu persoana, crezând că ea este inamicul, și punem la suflet fiecare cuvânt, alimentând astfel lupta și hrănind mai departe sistemul.

Î: Care este legătura dintre credințele negative ale egoului și mintea colectivă?

R: Credințele sunt interfețele prin care mintea colectivă preia controlul. Credințele negative – „lumea este un pericol”, „nu sunt destul de bun” – nu sunt invenții izolate ale individului. Ele sunt abonamentele tale la acordul colectiv.

Mintea comună plutește în câmp ca un zgomot de fundal, dar nu se poate agăța de tine decât dacă găsește o credință compatibilă în psihicul tău, adică o rezonanță. Când o frecvență de frică lovește un ego care poartă credința că „este lipsit de siguranță”, cele două se cuplează instantaneu, exact ca o cheie în broască. Aceasta dă naștere furtunii emoționale pe care o experimentăm ca „suferință”.

Î: Ați menționat în volumul „Versuri despre vremuri în schimbare – O călătorie de la labirintul fricii la lumina unității” că trăim într-o cultură a alertelor constante, a „breaking news-urilor pictate în tonuri de gri”, unde realitatea ne este livrată ca un conflict perpetuu între polarități: binele și răul, eul și lumea. În fața acestui asalt, mintea tinde să își construiască o fortăreață spirituală, refugiindu-se în postura de observator sau de martor detașat. Cum priviți această etapă?

R: La o analiză și o observare profunde, această detașare nu este decât o stație intermediară. Adevărata libertate nu constă în a privi drama de la o distanță sigură, ci în dizolvarea graniței dintre „cel ce privește” și „lucrul privit”, într-o capitulare radicală în fața stării de unitate.

În prima instanță, transformarea conștiinței începe prin observarea identificării. Aceasta este etapa martorului. Cu toate acestea, postura de martor ascunde o graniță pe care mintea încă o mai ține. Cât timp te poziționezi ca un martor care analizează gândurile, emoțiile sau crizele exterioare, camera conștiinței rămâne divizată.

Există un „eu” aici (spiritual, detașat, superior) și există „problema” sau „lumea” acolo, afară. Această dualitate subtilă – eu și problema, sau chiar triada formată din eu, problemă și Sursa pe care o invocăm ca mediator – menține de fapt structura divizării mentale. Este o stare care încă mai recunoaște suferința ca fiind o realitate solidă împotriva căreia martorul trebuie să se apere prin detașare.

Marea ruptură de paradigmă survine în momentul în care realizăm că o minte care caută soluții cu încrâncenare, chiar și prin tehnici spirituale, este o minte în plină luptă cu ea însăși.

Când ne așezăm în tăcere purtând în spate un diagnostic, un conflict sau o traumă și începem să decretăm mecanic „eliberez asta” sau „predau asta luminii”, nu facem decât să validăm problema ca fiind reală. Îi oferim greutatea atenției noastre și o transformăm într-un inamic. Într-o astfel de minte aflată în război, Spiritul nu poate fi auzit.

Î: Ați menționat „Eu-ul” care vrea să rezolve problema și „Sursa”...

R: ...conceptuală la care el apelează nu sunt entități reale, ci sunt fragmentări de urgență create de mintea egotică ca reacție la problemă. Să ne imaginăm că egoul, prin intermediul simțurilor, percepe frică sau durere. În secunda doi, pentru a scăpa de ele, mintea se divide: creează proiecția unui „eu” (care se simte victimă sau salvator) și proiecția unei „surse” ca instrument de ajutor.

Dar, din moment ce proiecțiile își conțin cauza, „eu-ul” și „sursa” din mintea ta sunt făcute din aceeași substanță ca și problema. Ele poartă în ADN-ul lor frica sau durerea inițială. În mod naiv, credem că atunci când ne așezăm în tăcere și încercăm să predăm o durere sau un conflict interior luminii, facem un act de înaltă spiritualitate. În realitate, asistăm la un spectacol de magie autogenerat: atât „eul” care caută o rezolvare, cât și „sursa” conceptuală pe care o invocă sunt proiecții născute din aceeași frică primară. De aceea, încercarea de a rezolva problema de la acest nivel nu face decât să o propage la nesfârșit.

Trecerea de la starea de martor/observator la starea de unitate cere curaj: capitularea totală și intrarea în tăcere cu mâinile goale. A lăsa totul la ușă înseamnă a refuza să mai aduci problema cu tine. Înseamnă să vii în fața Absolutului fără nicio poveste de vindecat, ca și cum nu ai avea nicio problemă de rezolvat, nicio identitate și niciun trecut pe care să-l faci responsabil de ceea ce trăiești acum.

În această stare de vid, toate poziționările dispar. Atunci când nu mai încerci să te menții într-o stare și nu mai țintești tăcerea către niciun scop, dispare și opoziția. Fără un „sine” care să opună rezistență, chiar și cea mai densă aparență a suferinței se topește de la sine. Iluzia separării nu se mai poate agăța de nimic, deoarece ai eliminat singura fisură în care putea prinde rădăcini: credința într-un „sine personal”, separat de Sursă.

În cele din urmă, ultima trezire dizolvă și martorul. Nu mai rămân două spații, ci unul singur. Ceea ce rămâne nu este o teorie filozofică despre dualitatea psihologică, ci un fapt viu, o stare neclintită care nu mai cere nicio validare din exterior.

Î: Aici intervine legea implacabilă: proiecția își conține mereu cauza.

R: Exact. Dacă mecanismul de salvare este generat de frică, el va purta în ADN-ul său frica, indiferent cât de sublim sau de „spiritual” este ambalat. „Eul” salvator și „Sursa” salvatoare sunt făcute din același aluat ca și problema pe care pretind că o combat. O minte care caută soluții în acest mod este în plină luptă cu ea însăși.

Soluția nu vine dintr-o rezolvare a problemei, ci din prăbușirea întregului mecanism care o menține vie. Când înțelegi că toate aceste poziționări mentale sunt doar gânduri care se oglindesc unele în altele, singurul act real care mai rămâne este să permiți existența unui singur spațiu, cu o singură prezență în el.

Trecerea de la starea de martor la starea de unitate cere să vii complet gol, ca și cum nu ai avea nicio poveste de vindecat. Aceasta presupune să nu mai cauți niciun mediator, nicio intermediere.

Î: Cum ieșim din acest mecanism? Cum ne deconectăm de la mintea colectivă?

R: Nu prin luptă sau furie, pentru că orice rezistență opusă emisiei minții colective te face să generezi exact frica cu care aceasta se hrănește. Ieșirea se face prin deconectare conștientă, la nivelul reacției tale interioare. Înțelegi că frica și zgomotul mental nu sunt produse de tine, ci sunt mesaje propagate de mintea comună. Este o mișcare interioară, o detașare care implică renunțarea la „dreptul de proprietate”.

Realitatea este că nu poți opri acel semnal al fricii. Mintea colectivă își emite în continuare fluxul de date, fie că ești atent la el sau nu. Încercarea de a bloca semnalul sau de a te separa mental de el este inutilă și generatoare de și mai multă suferință.

Orice împotrivire te face să generezi și mai multă tensiune, alimentată de propria atenție, cu care această minte se hrănește. La nivelul manifestării, semnalul minții colective devine o realitate personală doar pentru că îl amplifici și îl întărești cu propria energie vitală. Atenția nu este un simplu act de a privi; produce un transfer de energie.

Î: Și cum oprim acest transfer?

R: Folosind o interogare simplă: „Cui aparține această frică?”, „M-am separat de această frică (orice altă emoție)?”.

În mod obișnuit, când simți frică, reflexul tău automat este: „Eu simt asta, deci e problema mea”. Acesta este momentul în care ai preluat mesajul transmis și i-ai dat drept de proprietate. În loc de asta, prin această întrebare, ieși din transă. Realizezi că zgomotul mental nu este al tău în esență, ci este o proiecție a minții comune. Este o mișcare interioară de detașare prin care recunoști: „Această frică nu s-a născut în ființa mea interioară. Este doar un semnal radio.” Tratează-l ca pe un mesaj nesolicitat (spam) și refuză să-l personalizezi.

În mod obișnuit, egoul creează o scindare: inventează un „fricos” care se plasează în opoziție cu „frica” pentru a o analiza, combate sau controla. Această luptă este exact combustibilul care menține viu semnalul.

Remediul corect stă în oprirea scindării. Întreabă-te din nou: „Cui aparține teama?”. Observarea autentică nu este o acțiune a egoului care „se uită” la frică, ci o stare în care realizezi că observatorul și observarea sunt una, au aceeași natură.

Rămâne doar energia pură a fricii, care, neîntâlnind nicio rezistență, se poate în sfârșit mișca, transforma și dizolva. Când frica apare, ea este un fapt biologic brut: o descărcare de energie, o zbatere a cărnii, un puls accelerat. Este o vibrație reală care circulă prin corp. A lăsa frica să respire în prezența ta, oricât de înfricoșătoare ar părea, fără a o eticheta ca fiind ceva „rău” și fără a încerca să te separi de ea, este un act de trezire.

Eliberarea nu vine din „învingerea” fricii, ci din demascarea „fricosului” ca o simplă proiecție și din refuzul de a mai lua frica la modul personal. Când înțelegem că „cel care suferă” este doar un design mental viclean, lupta încetează.

Domnul Ilie Cioară menționa adesea că nu există nicio problemă de rezolvat, ci există doar un proces de divizare psihologică, ce trebuie înțeles și oprit prin simpla vedere. Totodată, acesta sublinia că energia fricii este reală (o simți în corp, în stomac, în respirație), în timp ce „fricosul” sau „eul” care stă deoparte și judecă frica este o proiecție mentală, un personaj inventat pentru a gestiona ceea ce mintea consideră insuportabil.

Când frica nu mai este alimentată de atenția ta panicată, ea doar trece prin tine și se estompează natural, dizolvându-se în tăcere. În acea unitate, semnalul nu mai este „al tău”, deci nu mai are nicio putere asupra ta. Fără scindare, apare coerența minții (starea de vid al minții), iar starea de unitate a ființei – spirit, trup și minte devenind una – se restabilește de la sine.

Î: Am citit undeva că trebuie să facem din starea de prezență primul nostru răspuns, nu ultima soluție. Cum interpretăm acest lucru?

R: Mulți încearcă să se întoarcă înăuntru – în starea adevărată de a fi – doar pentru a scăpa de ceea ce simt. Însă a privi dinăuntru nu este un instrument pentru evacuare emoțională. Este un loc unde emoția poate fi susținută fără a deveni identitate.

Când ajungi acolo, nu te aștepta să simți ceva anume imediat. Nu vei găsi acolo un întrerupător pe care să-l apeși. Iar dacă pornești de la premisa că trebuie să fii inundat de o pace instantanee – și cum lucrul acesta nu se întâmplă imediat –, mintea declară rapid „eșecul” experienței și se întoarce rapid la strategiile sale familiare de control.

Î: Acest proces implică dezbateri mentale?

R: Nicidecum. Nu este un dialog interior, ci o recunoaștere instantanee. Trebuie doar să observi, să vezi ce apare în câmpul minții, așa cum spunea domnul Ilie Cioară.

Când apare o iritare, remarci pur și simplu: „Aha, iată o tulburare”. Prin simpla înțelegere a provenienței sale – faptul că este doar un flux străin – o lași să plece fără să o mai hrănești cu atenția ta. Nu trebuie să porți o conversație în minte, ci doar să încetezi să mai revendici ca fiind personal ceea ce, în esență, este doar un zgomot de fond colectiv.

Î: Cât de des trebuie să ne întoarcem la interogare?

R: Ori de câte ori semnalul minții colective sosește. O perioadă lungă, vei uita mai mult decât vei ține minte. Vei realiza că trec ore întregi fără să te întrebi o singură dată. Aceste momente de realizare întârziate sunt însă extrem de valoroase: ele reprezintă treziri din hipnoză, momente în care egoul se deconectează, fie și pentru o secundă, de la rețeaua minții colective.

Te întorci constant pentru că un tipar repetat de mii de ori nu se va dizolva peste noapte. Munca pe care o avem de făcut este pur și simplu de a observa când am căzut din nou în capcana de a lua semnalul la modul personal.

Fiecare conștientizare este o victorie, o lovitură dată la temelia egoului – așa cum ne învăța domnul Ilie Cioară. De fiecare dată când faci acest lucru, îți demonstrezi ție însuți, în condiții reale – de exemplu, atunci când vocea egoului îți spune că nu ești suficient de inteligent sau capabil, ori că ființa ta are un defect –, că aceste judecăți de sine nu au fost niciodată adevărul tău, ci sunt doar semnale impersonale deghizate în propriul sine.

De aceea, interogarea interioară trebuie să devină a doua noastră natură. Ne întrebăm cât mai frecvent: „Cine sunt eu dincolo de această poveste?”, „Cine este cel care este conștient de aceste gânduri?”, „De unde vine acest gând?”, „Cui aparține această emoție (frică, îngrijorare, plictiseală)?”.

Aceste întrebări nu sunt menite să creeze mai multă gândire, ci sunt porți care ne ajută să pășim înapoi în conștientizarea mai mare care suntem. Când facem asta, oră după oră, zi după zi, noua stare devine implicită.

Tiparele egoului nu trebuie forțate să plece; ele își pierd strânsoarea pentru că ceva mult mai adevărat și mai pașnic trăiește acum în locul lor. Chiar dacă mintea colectivă va continua să difuzeze în fundal, va găsi în noi din ce în ce mai puțin teren fertil, pentru că nu mai există un „eu” care să ia totul la modul personal.

Î: Dar există gânduri pe care este în regulă să le avem?

R: Desigur. Când ești la serviciu și te gândești la sarcini concrete, ești aliniat cu acțiunea fizică. Mintea ta nu fuge, nu se plânge, nu generează drame; ea face treaba care trebuie făcută. Vorbim în acest caz de gândirea funcțională, aliniată cu acțiunea momentului. Acesta este un flux curat.

În schimb, când ești acasă și te gândești obsesiv la problemele de la serviciu, această poziționare reprezintă o formă de parazitare energetică. Ești conectat la mintea colectivă, care te scoate din prezent pentru a te ține captiv în bucle de stres cronic.

Recunoști această conexiune prin orice gând care te smulge din prezent prin ruminație sterilă – adică acea mestecare în gol a aceleiași probleme, fără nicio soluție sau acțiune practică, ci doar cu consum de energie. Când surprinzi mintea că a plecat „din loc”, simpla conștientizare te aduce imediat înapoi în corp.

Î: În volumul „Versuri despre vremuri în schimbare – O călătorie de la labirintul fricii la lumina unității” vorbiți despre această trecere. Cum se oglindește această călătorie în structura gândirii noastre de zi cu zi?

R: Labirintul este exact starea în care mintea egotică se zbate, crezând că prin analiză, planificare sau separare mentală va găsi o ieșire. Dar labirintul nu are o ieșire exterioară; însăși structura lui este făcută din pereții gândurilor care se opun realității.

Trecerea la starea de unitate nu înseamnă să găsești un drum mai bun prin labirint, ci să realizezi că pereții nu sunt solizi – sunt doar o proiecție a fricii. Când te oprești din alergare și renunți la căutarea febrilă a unei „soluții”, labirintul se prăbușește de la sine, iar ceea ce rămâne este spațiul deschis al unității.

Î: Vremurile pe care le trăim par adesea tulburi, pline de incertitudine și schimbări bruște. Ce ne învață versurile dumneavoastră despre cum ar trebui să privim aceste transformări exterioare?

R: Când lumea își schimbă matca și vechile certitudini se prăbușesc, panica este prima reacție a egoului care își pierde controlul. Însă aceste „vremuri în schimbare” sunt, în esență, o oportunitate uriașă de scuturare a iluziilor.

Oamenii caută o busolă exterioară – un lider, un sistem sau o predicție care să le redea confortul. Dar adevărata busolă este tăcerea interioară. Când încercăm să controlăm haosul din exterior, devenim la rândul nostru haos. Schimbarea exterioară ne cere să ne întoarcem în starea noastră adevărată de a fi – esența profundă care nu poate fi atinsă sau afectată de nicio criză.

Î: Ce rol joacă poezia sau exprimarea artistică în acest proces de trezire, având în vedere că ați ales versul pentru a transmite aceste adevăruri?

R: Proza explică, clasifică și apelează la mintea analitică. Poezia, în schimb, ocolește filtrele logice ale egoului și vorbește direct simțirii, tăcerii din fundal.

Ritmul și sunetul unui vers creează o pauză în fluxul zgomotos al gândirii. Într-o fracțiune de secundă, cititorul nu mai analizează un concept, ci rezonează cu o stare. Versul este ca o fereastră lăsată deschisă: nu îți explică ce este cerul, ci te lasă să simți briza care te curăță.

Î: În concluzie, această călătorie prin versuri este o trezire din somnul percepției senzoriale și o ieșire spre lumina unității?

R: Exact. Eliberarea de sub autoritatea „chiriașului clandestin” (semnalul colectiv) și eliberarea de „identitatea falsă” (fricosul) nu înseamnă să schimbi lumea din exterior, ci să încetezi să mai validezi realitatea iluzorie a minții colective prin identificare personală.

Când înțelegi că ești spațiul prin care trec gândurile, și nu gândurile în sine, redescoperi suveranitatea spiritului. Rămâne doar o stare neclintită, care nu mai cere nicio validare din exterior pentru a fi completă.