Regina Maria n-a fost genul de femeie care să accepte un rol decorativ. Poate de-asta încă vorbim despre ea, la 150 de ani de la naștere. Născută într-o lume care i-a spus ce trebuie să fie, a ales să devină ce simțea că e. În locul unei prințese cuminți, am avut o regină care și-a suflecat mânecile și a mers printre răniți, în tranșee, cu ochii limpezi și cu o hotărâre care nu se putea juca de-a curajul.

A crescut într-un amestec de rigiditate britanică și rafinament rusesc, dar România a fost locul unde s-a construit pe sine. În timpul războiului, nu s-a ascuns după zidurile palatului, ci s-a dus acolo unde durerea nu mai avea nume. Când alții făceau calcule politice, ea aducea apă, vorbea cu soldații și semna scrisori care nu trebuiau semnate de o regină.

Maria avea o relație aproape poetică cu frumusețea. La Balcic și la Pelișor, arta era felul ei de a respira, cu mobilier sculptat, flori în vase de sticlă și culori care nu se supuneau modei. Dar tot acolo, în detalii, se ascundea un om obosit de putere și de singurătate, un om care știa că eleganța nu e o mască, ci o armură.

A murit în 1938, cu un calm pe care nu-l mai vedem azi. Inima ei a fost păstrată separat, ironic, pentru că toată viața ei a trăit împărțită între două lumi. Dar cred că, dacă ar fi putut alege, ar fi vrut să rămână exact acolo unde a fost mereu: între oameni.

Pentru poporul român, Regina Maria nu a murit niciodată. Poate pentru că nu poți îngropa o inimă care a bătut pentru toți. Numele ei a rămas în manuale, în povești, în spitale care încă îi poartă amintirea, dar mai ales în felul acela tăcut în care românii o rostesc, fără titluri, doar „Regina”.