Putini au fost intelectualii inzestrati cu credinta care, pusi in situatii-limita de existenta, sa nu se fi dezis de ea prin comportamentul lor. Prin greselile, compromisurile si uneori abjectiile pe care le-au savarsit, ei au aratat ca intre teoria despre religie si viata practica in granitele aceleiasi religii nu exista nici o legatura. Tocmai de aceea scrierile lor despre credinta si religie nu-ti pot inspira incredere. Le citesti stiind ca totul e teorie scrisa si nu traita. Nimic din toate acestea nu are valabilitate in cazul lui Mircea Vulcanescu. Scrierile lui despre religie isi trag valabilitatea din chiar felul tragic in care acest om a ales sa-si incheie viata.


Si astfel, citindu-le in lumina jertfei lui Vulcanescu din inchisoare, textele lui interbelice iti inspira o incredere fara reticente. Sunt pagini uimitoare in care, din loc in loc, traiesti cu convingerea ca ai de-a face cu ganduri premonitorii, vestind ceea ce urma sa se intample. Si numai asa intelegi ca, in tot ce a scris despre religie sau credinta, Vulcanescu nu mintea, nu facea teorie, ci marturisea ce traia el insusi, se marturisea pe sine.


Vulcanescu este un caz unic de intelectual al carui adevar crestin s-a dezvaluit o data cu moartea lui. De aici si importanta textelor lui religioase.