Cine suntem dupa ce ramanem singuri?

Toata dragostea dintr-o fotografie arsa pune reflectorul pe relatia dintre trei generatii de femei, care inteleg lumea in moduri aproape incompatibile unul cu celalalt. Familia si echilibrul ei precar sunt zdruncinate de internarea brusca a celei mai varstnice dintre ele. Fricile paralizante capata contur in apropierea mortii iminente. Mecanismele lor de aparare, mai ales felurile in care fiecare paraziteaza viata celeilalte, in numele datoriei si al iubirii materne, ies la suprafata. Iar Leia, aflata la mijloc(ul distantei), este cea care inregistreaza schimbarile, cea care (isi) cerne realitatea, se straduieste sa o transcrie si sa-i dea un sens, cea care isi negociaza constant identitatea, in incercarea de a descoperi cine ramane in afara statutelor de fiica si mama si a gasi un drum spre (un) liman.

„Intre moartea tatalui iubit si boala mamei care inca mai traieste, Lea imbatraneste si nu mai vrea sa fie gazda pentru vieti straine. Ultima zvacnire de pasiune, revolta intarziata, regretele si fricile ca o gura cu dinti perfecti, razand in oglinda. In cat timp o femeie devine mama pe care nu a iubit-o in copilarie? Cat din noi este alegere si cat mostenire? Maria Orban scrie adevarat, iar cartea ei se simte la fel.“

Tatiana Tibuleac

„Maria Orban revine cu o carte chiar mai incomoda decat debutul ei, Oameni mari, caci de data aceasta sapa si mai adanc in universurile noastre interioare si scoate de acolo subiecte tari, unele dintre ele aflate inca la limita tabuului: dragostea materna si ce se poate ascunde in spatele sentimentului datoriei, grotescul degradarii umane, cosmarul neputintei, tanjirea dupa iubire, atractia sexuala din apropierea mortii s.a.m.d. Iar scriitura ei e lucrata in filigran. Minutioasa, necrutatoare, viscerala. O proza concentrata, care te izbeste cu forta unui cutit bine infipt, chiar in punctul in care doare cel mai tare. Apoi iti intinde bandajul, sa iti pansezi ranile. Asa cum numai literatura buna o poate face.“

Eli Badica