Opera lui N. Steinhardt are „capacitatea” de a descuraja tentativele de sistematizare si analiza critica. Apartinand unui intelectual evreu erudit, spirit febril, avid de limpezire si afirmare, aceasta se ramifica atat in planul literaturii, cat si in cel al teologiei, al ideologiilor politice sau al dreptului constitutional. In perioada interbelica, cea a formarii intelectual-spirituale, N. Steinhardt publica, in doar cativa ani, o lucrare de drept constitutional, doua studii despre iudaism, un volum de parodii si peste o suta de studii literare si articole de ideologie liberal-conservatoare. In perioada postbelica, incepand cu finalul anilor ’60, el scrie memorialistica si microromane, traduce, reincepe o activitate publicistica sustinuta, care va dura pana in 1989, si scrie predici si eseuri teologice erudite. Volumele de eseuri critice din anii ’70 si ’80 ale lui N. Steinhardt, singurele aparitii editoriale din perioada comunista, s-au bucurat de o receptare pozitiva, insa pozitia contestatara a scriitorului fata de regim a condus la marginalizarea sa. Abia odata cu aparitia postuma a Jurnalului fericirii (1991), a Cuvintelor de credinta (1992) si a Primejdiei marturisirii (1993) au fost recunoscute de catre publicul larg valoarea intelectuala si morala a scriitorului N. Steinhardt si particularitatea locului ocupat de acesta in deceniile totalitare.