Nesfarsite metamorfoze ale iubirii
          
Cate feluri are dragostea?, ne putem intreba, pe buna dreptate, atunci cand ne desfatam citind poezie erotica. De zeci de ori mai multe decat numarul femeilor din toate timpurile, pentru ca fiecare dintre acestea iubeste altfel si in varietati multiple. Barbatii sunt, este adevarat, mai profunzi, mai statornici, dar mai limitati, desi modelul mitic al seducatorului este unul masculin, Don Juan, avand si o varianta cu biografie reala, Casanova.
Absorbita de un vartej al sentimentelor, recurgand la un imaginar bogat, Sabina Lisievici scrie poezia jocului iubirii, a trairilor si a pozelor, a stringentei si a capriciilor. Este si patetica, si ironica, si tandra, si deceptionata, si efuziva. Oscileaza intre un iubit real si altul imaginar, ideal. Cum stim, dragostea este asimilata misterului feminin. Ea insasi enigmatica, indefinibila, poate reprima excesele, prin tentatia de a armoniza/ umaniza partenerii: „Tu nu o sa ma iubesti niciodata/ Cu euforia amantilor/ Din primele nopti cu sotiile altora./ Tu ma vei iubi cuminte, curat/ Pe aceeasi linie melodica simpla,/ Fara ovatii la scene deschise./ Ma vei iubi asa,/ Pana cand ochii tai/ Nu vor mai licari la ideea/ De cat de salbatic/ M-ai fi putut iubi.” (N-o sa ma iubesti). Altadata, pentru ca sunt preferate atitudinile contradictorii, ferme, poeta pretinde o schimbare totala, o renovare: „Aduna toate gloantele razboaielor/ Si topeste-le intr-o/ Forma de inima/ Pe care arunc-o in/ Golul asta de piept./ Iar cea pe care abia ai smuls-o,/ Da-o unui caine flamand/ De pe strada ta/ Fara felinare/ E second-hand!” (Second Hand). Iubita este ingrijorata si de nestatornicia soartei: „O femeie indragostita/ Isi poarta fricile/ In san, in pantec/ Pe brate.../ Aievea.” (Fobie). Cand este fericita, sufletul sau este invadat de fragranta, de zambile si de „Pomi inmuiati in flori/ De zarzar” (Primavara). Elegia despartirii provoca suferinte launtrice, regrete de nesters. Chiar timpul incremeneste: „A incetat sa mai bata./ Sunt prinsa intre ultimul sarut si sunetul/ Usii scartaind a inchis.” (Ceasul).
Poeta nu detine o reteta de viata, pluteste intr-o deriva existentiala, accepta ideea ca existenta este desertaciune, iluzie, supusa unei eterne reintoarceri. Chiar iubirea urmeaza cai umblate de cand lumea. Inceputurile sunt infocate, iar sfarsiturile au aspect hibernal. Iubirea se intampla fie prin trairea intensa a clipei, fie in amintirile fericite, recrudescente. Femeia insa se dovedeste posesiva, vrea exclusivitate, suprematie: „Cand ma vei vedea/ Purtand pulovere largi si lungi/ Prin casa/ Sa stii ca atunci mi-e cel mai iarna/ De tine./ Ma strangi si ma indesi/ In cosciugul acela de metal/ Ce ti-l numesti inima/ Pentru mine teritoriul ala sec/ E declarat cucerit si invins/ Nu mai am ce sa-ti mai iau/ Ai ochii avizi si goi/ Barba lunga sa-ti mormai/ Blestemele in ea,/ Pe tine nu te mai scapa/ Nici moartea de amintirea mea.” (Frig). O senzualitate discreta, sfioasa, nu lipseste, pentru ca Sabina Lisievici isi asuma calineriile, mofturile, melodramatismul, crizele, asteptarile, sovaielile, ispitirile, voluptatile, deznadejdile tuturor femeilor.
Cu toate reiterarile, cu toata intensitatea starilor, poezia este senina, confesiva, sentimentele fiind proiectate in peisaj, in anotimpuri, in nisipul si valurile marii, in farul solitar ispitind sinucigasii, in genunea infernului. Exista o permanenta oscilatie intre bucurie si melancolie, in functie de evolutia afectiva a autoarei. Cand apar ezitari, lumea devine pustie: „E strada noastra si-au mai ramas/ Doar/ Greierii ragusiti din ea, felinare ce/ Palid palpaie/ Ziduri muscate de vreme/ Si amintiri in rochii lungi si albe/ Ce joaca in tacere,/ Despletite,/ Sotron.” (Strada batrana de amintit). Suferintele produse de pierderea iubitului sunt resimtite mai ales in memorie, in preumblari nostalgice prin locurile colindate altadata, in monologuri desfasurate in fata oglinzii: „Cum sa uit/ O viata inhamata la dor”. Alteori, bravand, declara desprinderea de toate legaturile inrobitoare. Pentru a redobandi iubirea, nu exclude niciun mijloc, inclusiv descantecul. In anumite momente, varsta o face sa se simta implinita: „Anul acesta sunt femeia/ Ce o visati cand erati mici/ Stralucesc fara soare/ Cu o cununa de flori de camp/ Si salba de visare./ Anul acesta sunt cea mai femeie!/ Sunt fierbinte ca un/ Trandafir in flacari si/ Credula ca un soldat pe campul/ De lupta./ Dupa 28 de piese de puzzle/ Aruncate atent in mine” (Linia fierbinte). Imediat, insa, apare descumpanirea: „Sunt atat de singura/ Ca nici mie nu-mi/ Vorbesc” (America). Dar, pentru lamentarile, framantarile, nelinistile fara sfarsit, leacul il constituie chiar natura feminina, tineretea si inchipuirea nesfarsita: „Sunt binecuvantata de/ Tineretea febrila/ Si minunea de a putea face/ Dragoste cu tine/ De fiecare data cand inchid ochii/ Fara ca nimeni sa stie” (Vals pentru Venus).
Cartea Sabinei Lisievici este monotematica, prezentand agoniile si desfatarile unei iubiri pierdute, recastigate, iar pierdute, precum si starile contradictorii prin care trece o tanara femeie, impartite intre realitate, reverie, reflectie. Face acest lucru cu decenta, cu o simplitate rafinata, cu o stilistica minimala, ca pe notatiile unui jurnal al vietii afective.
 
PAUL ARETZU