Pornind de la ideea departarii de centrul fiintei – (Dumnezeu/Divinitate/sursa) fiind factor declansator al apropierii de extreme –, ajungem sa intelegem existenta in ansamblu.

Atunci cand ajungi in locul unde orice e posibil, te intrebi daca nu cumva ai ajuns sa nu iti mai doresti nimic. Si de aici incepe adevarata traire sincera, de aici te poti evalua. Daca as putea materializa orice gand, orice stare din viata mea, care ar fi aceea? Fiind asupra ta, te observi.

Dorinta cea mai arzatoare te defineste;

Lipsa dorintei te slefuieste.

Acum, exista doruri si dorinte

increderea in suflet sau in minte.

Suspinul este dorul dorului,

iar interesele, dorintele dorintei.

Suspinul, al inimii neinteles dor,

interesul, al mintii plan urmaritor.

… De fiecare data cand inima simte dincolo de hotarele si intelegerea mintii, se creeaza un diston intre acestea.

Mintea incadreaza si explica sufletului ceea ce simte. Insa mintea nu poate simti, de aceea habar nu are ce sa ii transmita inimii ca fiind real si se reduce la mecanisme cunoscute si asamblate ad-hoc, din componente deja existente. Mintea nu cunoaste noul, necunoscutul, ea stie tot, afla, calculeaza, gaseste, iar daca nu, concluzioneaza:

Nu poate fi adevarat ce simte inima, de unde? Cum?

Trebuie sa explic asta…

Iar inima… Inima se inchide in fata duritatii mintii si nu intelege, nu intelege de ce trebuie sa mai simta, apoi sa fie proscrisa de catre aceasta…

Astfel, limitele omului sunt definite de ceea ce mintea isi poate explica. Mecanism de discernere devenit, in foarte multe cazuri, cenzor al fiintei. Si totusi mintea – impreuna cu ratiunea – ne este esentiala existentiala, dar atat timp cat intelegem faptul ca limitarea mintii nu este si limitarea vietii in sine, a existentei, aceasta fiind eterna, precum sufletul este, nu poate fi limitata de incadrarile mentale.

Atunci cand timpul prezent este singurul existent, inteles si adoptat, mintea se supune inimii (sufletului).