Plasata cronologic in ultimele decenii ale secolului al XVII-lea si prima jumatate a sec. al XVIII-lea, Epoca Luminilor marcheaza o noua dimensiune culturala, cu precadere, in spatiul european, prin noutatea preceptului de baza: suprematia Ratiunii, in detrimentul traditiei, credintelor si simturilor. Este o perioada de timp in care omul examineaza si redefineste realitatea cu ajutorul ratiunii critice, in incercarea de a evita eroarea si de a fundamenta noi formule de viata, intemeiate pe baze stiintifice.

Cartea are trei parti: I.Ce este luminarea?, II.Friedrich cel Mare si filosofia si III.Immanuel Kant. Ce inseamna: a se orienta in gandire, la care se adauga, la finalul lucrarii si textul Filosofia in cultura „luminilor”. Cuprinde opinii si perspective – reprezentative pentru gandirea luminilor –  ale unor personalitati ilustre, de origine germana,  precum Kant sau Schiller, care sustin o noua formula de viata si dezvoltare umana si valorizeaza, astfel, rolul ratiunii, al intelectului uman si al efortului stiintific intreprins de acest fenomen cultural numit „luminare”.

De pilda, Kant in articolul „Raspuns la intrebarea ce este luminarea?” pornind de la disputa Mendelssohn-Jacobi privind semnificatia conceptului de ratiune, conchide ca ratiunea „pura” este cea care „permite” orientarea (clara) in gandire:

„Credinta de ratiune, care se bazeaza pe nevoia folosirii ei in intentie practica, ar putea fi numita un postulat al ratiunii; nu ca si cum acesta ar fi o intelegere care ar satisface certitudinea oricarei exigente logice, ci intrucat, dupa rangul ei, aceasta considerare ca adevarat (daca in om totul este bine facut din punct de vedere moral) nu se situeaza dupa nici o stiinta, caci tot dupa rang este cu totul deosebita de aceasta. O credinta pura de ratiune constituie astfel calauza sau busola dupa care se orienteaza in escapadele sale rationale in campul obiectelor suprasensibile ganditorul speculativ, dar omul cu ratiune comuna, deci (moral) sanatoasa, poate sa-si jaloneze cum gaseste de cuviinta calea sa atat teoretica, cat si practica, in totalitatea scopurilor determinarii sale; si aceasta credinta de ratiune este si aceea care trebuie pusa la baza oricarei alte credinte, chiar a oricarei revelatii” (p. 106).