Un volum aparte de lirica, izvorat din sufletul unui creator indragostit de mecanica vietii, ascunsa in tot ceea ce este frumos si innobileaza sufletul omului.

O poezie care imi place foarte mult, rod al unei arte poetice elaborate, rafinate, dar care nu elimina nici inspiratia, nici democratia lexicala, iar daca poemul o cere, nici asperitatile.

Liviu Antonesei

Ludic, imprevizibil si in acelasi timp ingindurat, Julien Caragea este neobacovianul nostru izolat la Piscu Vechi, acolo unde scapara flama poeziei in noptile lungi, fara luna. Uitat de zgomotul prost al lumii, el sta de vorba cu bucoavnele vechi, cum o facea Petru Cretia in eseurile sale morale, si ne restituie aurul unei limbi apuse lor cu darnicie, fara zgircenia cu care poetii isi apara proprietatea. Julien este generos si face opera baroca, doar de citiva gustata, dar cu atit mai pretioasa. Orfevru subtil, el viseaza la o rasa de oameni, poate argonauti, care se va intoarce cindva sa isi salveze limba captiva. El e Memoratorul, cel sedus de singuratate, si ne invita intr-o camera unde-l vedem inconjurat de cuvintele-mama, ca intr-un cocon de aur prin care intrevedem „insula zimbetului dintii” pe care ne-o daruie cu sfiala. Toate continentele poeziei atunci se redeseneaza frumos. Lucian Raicu l-ar fi iubit pe acest poet cu „ochelari de samovar”.

Nicolae Coande