La convergenta Orientului cu Occidentul, haiku rasare ca „o steluta purtand in spate intreg cerul” – constata poetul japonez Yone Noguchi, tatal sculptorului Isamu Noguchi, discipol al lui Constantin Brancusi.  
Tocmai aceasta constatare ne-o releva, cu profunda si rafinata simplitate, dar si cu o remarcabila putere de sugestie, eseurile scriitoarei Clelia Ifrim despre haiku, din cartea „Haijindo – Calea Poetilor”.
Lucrarea ne convinge ca recursul la haiku, o permanenta in istoria culturii nipone, raspandindu-se tot mai mult in lume, inedit si dinamic, mentine in universul sau inefabila legatura intre om si natura, dar si catharsisul ca dimensiune constanta. La fel ca muzica simfonica, haiku are neprielnica reputatie de a necesita o pregatire specifica pentru a-i patrunde intelesurile. Eseurile scriitoarei ne conving ca nu este asa. 
De regula, haiku nu se explica, se traieste. Si totusi, poeta il analizeaza cu multa daruire si talent.
Dincolo de poezie, de haiku, de niponologie, aceasta carte, sau mai precis aceasta „cale a poetilor” se constituie, in cele din urma, intr-o meditatie asupra vietii, procesata de un suflet poetic. Este calea meditatiei si in acelasi timp calea propriei intelegeri a unor versuri scrise de altii. 
Poeta ne cheama sa privim haikuul ca pe o floare de cires pe tortul poeziei. Autoarea nu afirma, ci doar sugereaza, purtandu-ne cu delicatete prin labirinturile cuvantului, se instaleaza confortabil in atmosfera japoneza, in peisajul cu orezarii si azalee, cu chimonouri si papusi de lemn si ne conduce prin fermecatoarele edificii ale haikuului, sugerand nuante tainice, dar nu ambiguitati lasate la indemana cititorului. Intelegem ca arta citirii haikuului nu incepe cu a gandi profund filosofic ci mai degraba cu juxtapunerea dintre simplitatea cotidianului si subtilul imaginativ, facilitand accesul la o zona semantica originala.
Citind-o atent, mi-am dat seama ca intr-o zi am putea sa asistam la infiintarea unei Societati Mondiale de Haiku, care ar extrage distilatul de poezie intr-o lume tot mai interconectata, in care inteligenta artificiala traduce instantaneu, lasandu-ne noua doar placerea savurarii unui haiku reusit, de undeva dintr-un colt indepartat de lume.
Bine documentata, cu incursiuni in istoria genului si in regulile compozitiei, chiar prin trimiteri la termeni japonezi dar si la instantanee din viata autoarei, lucrarea deschide o usa spre infinitul orizont al visarii poetice in stil nipon.
Temele generice ale vietii umane isi gasesc reflectarea in eseurile culese in carte, dupa ce timp de cinci ani au fost publicate in diverse reviste.
Aranjate ca intr-un sistem zecimal, capitolele lucrarii mentin echilibrul intre natura si suflet, de la „Forma lucrurilor” la „Haiku de dragoste”, jongland cu magia unor „Numere transcendentale”, pana la „Potrivirea lucrurilor” intr-o matrice nipona (mono-aware). Capitolele se imbina intre ele ca niste scoici pe care s-au scris jumatati de poeme gata de imperecheat.
Amintindu-si propriile manuscrise arse, Clelia ajunge la cenusa alba a crengutelor de azalee arse, purtatoare a memoriei propriei identitati anterioare, simplificand culorile pana la binomul alb-negru.
Primordialitatea vietii isi lasa amprenta pe titluri de capitole ca „Haiku de dragoste” sau „Copilul in literatura haiku”, asimiland si viata vegetala din capitolele „Celalalt” sau „Rosu si alb”, in care interiorul invizibil al florii isi paraseste forma spre a se deschide lumii.
Invatam ca nu trebuie sa cautam intelesurile pe care altcineva le-ar fi dat celor trei versuri din haiku, ci sa ne lasam purtati de cuvinte in simplitatea propriei trairi. Intelegem ca haiku nu cauta sa creeze confuzie prin complicatii deliberate, cum se intampla uneori in poezia moderna.