Volumul Intre sistola si epistola poate fi citit in mai multe chei. In primul rand il descifram ca pe un manifest pentru prietenie. Intr-o alta interpretare, volumul Denisei Craciun este o alchimie existentiala si un dar totodata, facut prin confesiune celor carora li se adreseaza, prin initierea lor in trairea adanca, autentica. Este o marturisire a enigmei mantuirii prin frumos a omului, o descriere a miezului vietuirii, o scoatere din ascundere, ceea ce, intr-un mod inspirat, spunea si Dumitru Velea in prefata volumului, „prin adancirea de sens, titlul (cartii – n.n.) desemneaza existenta a ceva situat intre misterul vietii si Cuvantul purtator de fiinta, aparent mai clar, intre suflet si fiinta”. In „zile neingaduite”, poeta vrea „sa zamisleasca cuvinte” si sa surpe „zidul ridicat de minte / spre nori...” Ca o ofranda adusa „stapanei ocrotitoare”, „cu pietrele vii ale cuvintelor templu iti zidesc / tie iubitoare de toamne ceea ce-mi sezi / pe tronul oaselor prin ochii tai vad lumea / in ghioacea somnului drumetind / oameni si dobitoace” (Rugaciunea zilelor neingaduite). Descrierile sunt fotografice: „limba focului se aprinde iar fumul duce cu el miros de vorbe coapte / prin ungherele casei iarba prinde culoarea vidului / infasurat in draperia grea de praf / particula de lumina prabusita intr-o unda de reamintire” (Cea de-a opta taina), iar intoarcerea la copilarie este, cum altfel?, fabuloasa: „brazii/ nu mai cartesc si nici nu mai parasesc padurea / o mana a bunicii toarce fagas apelor / iar cealalta matura cenusa stelelor cazute in vatra / in somn cainele maraie latra la un zid care / din cand in cand tresalta” (Peisaj de la margine)…