Receptat in context ca un mare si inegalabil talent, ros putin de invidie si de gelozie fata de cariera fulminanta in epoca a lui Nicolae Labis, care, din nefericire, se va stinge curand, in plina glorie literara, la numai 21 de ani, ucis de "pasarea cu clont de rubin", Nichita Stanescu se concentreaza, se aduna in sine si, cu o serie de alte cateva plachete de versuri, unele dintre ele pe ansamblu exceptionale, se napusteste pur si simplu asupra literaturii romane ca o grindina de diamante, infrigurand-o si iluminand-o in acelasi timp.

Febril, ca un condamnat la moarte ale carui clipe sunt numarate si a carui curiozitate exulta si dilata totul direct proportional cu apropierea sfarsitului, el patrunde tot mai adanc in tainele poeziei si ale existentei in general si, ca Avicenna, incepe sa vada "invizibilul epocii sale". Poezia lui Nichita Stanescu, pe masura filantropiei sale, a fost un fenomen: a explodat pur si simplu ca o bomba cu fragmentatie, raspandindu-se peste tot. Ion Mircea