Am fost intrebata daca as vrea sa ma uit peste un volum de poezie – daca-mi place, poate scriu citeva rinduri. Am intrebat citi ani are poetul. Mi s-a spus ca 35, dar ce importanta are? Pentru mine, are. Mi-am exprimat reticenta – am convingerea ca, daca un poet nu s-a facut cunoscut pina la 30 (35?), nu e chiar lucrul cel mai bun. Se pare ca am dat peste exceptia care confirma regula. Am mai intrebat, dupa lectura, doar daca autorul este din Brasov (imi amintea de prietenii mei Marius Oprea, Andrei Bodiu si Caius Dobrescu, de poezia in care credeam noi inca de pe vremea cind eram foarte tineri si cunoscuti ca grup, Grupul de la Brasov). Am gasit in paginile citite ceea ce sper intotdeauna sa intilnesc, inainte de orice, in poezie: un om adevarat. Si o rara, emotionanta combinatie intre transanta si puritate (a intransigentei), o frumusete umana pe care nu am mai intilnit-o de multa vreme in poezia de pe la noi. Volumul, bazat pe niste enigmatice recurente, e o constructie stranie de la inceput pina la sfirsit. In centru, un personaj ca de roman, care-si face scenariile lui, unde incap atitea lucruri, cu tot cu ecourile lor tulburatoare. „De cand m-am vazut intre cele doua oglinzi, pictez peisaje marine", suna un vers. Sa vedem ce face un om cu oglinzile, cu o suprafata marina si cu ceea ce ascunde calmul ei.

Simona Popescu

Poezia, nu-i asa, trebuie sa fie rusinoasa si discreta, as spune ca o fata mare, daca nu ar fi considerata in acelasi timp demodata si neseducatoare. Poezia trebuie sa stea la locul ei, sa astepte sa-i vina randul, poate in alt secol, in alte vremuri, cu alti oameni si alte obiceiuri. „Nu, nu se poate, inaltimea ta, ca e prea rufoasa! Nu se cuvine sa se arate in lume in halul in care e!...", ii spunea printului insusi tatal Cenusaresei. Iar continuarea era: „fata se aseza pe un scaunel, scoase din picior papucul de lemn ce tragea cateva ocale, si incalta condurul, care-i veni ca turnat".
Cercul Poetilor Aparuti isi propune sa le ofere poeziei si poetilor condurul vizibilitatii, fara a-i deposeda de dragii lor saboti grei din lemn cu care se strecoara lent si obligatoriu discret prin meandrele contemporaneitatii. Cine este George Nechita? Cand a aflat ca trebuie sa scriu cateva randuri despre el in aceasta scurta prezentare, m-a somat: „sa spui ca nu ma cunosti". E adevarat, George Nechita e un perfect necunoscut in lumea literara romaneasca, inclusiv pentru mine. Insa cu cat ne e mai strain, cu atat vocea lui poetica inedita ne ia si mai mult prin surprindere. Mi se pare a fi de fapt un personaj imponderabil, cand foarte prezent, cand absent din propria poezie, un jucaus care scapa printre degete chiar si dupa citiri succesive, un tehnician al apropierilor si distantarilor repetate si un rebel bland. George Nechita traieste in acest moment varsta ideala pentru poezie, aceea a inocentei lipsite de naivitate.

Svetlana Carstean

Anul aparitiei: 2011
Nr. de pagini: 76