Caracter reflexiv, dominat de o sensibilitate aproape dureroasa, Horia Maniu se consacra in acest moment de repaos scrisului, transpunandu-si trairile in poeme, cu o rabdare si o arta de bijutier. In centrul meditatiilor sale sta conditia fiintei umane in existenta ei istorica si sociala, transferata in universul poetului, o lume de basm, aproape ca o visare cu sclipiri de mitologie – insa, in acelasi timp, acea lume harazita omului –, bantuita obsedant de patimi, tulburata de capcane aducatoare de nenoroc. Asa cum insusi poetul spune, „legaturile de sange si cele sufletesti – ca doua experimente avute intr-o viata sau ca o singura traire in doua vieti” – determina expresia poeziei lui, caracterizata de armonii de esenta traditionala, imbracate in vesminte alese din tezaurul clasic al limbii romane. – Silvia Colfescu

Horia Maniu scrie o poezie remarcabila in simplitatea ei, in care sentimentele, emotiile si nuantele sufletesti ocupa prim-planul, recurgand la structuri stilistice consacrate, menite sa scoata in relief tensiunea dintre viata si moarte, dintre varsta inocentei si cea a senectutii. Poemele sale sunt explorari lirice ale simturilor, amintirilor si afectelor, in tonalitati delicate, atinse de melancolie, creionandu-i autorului o „identitate stelara”. – Carmen Musat