Mihaela Oancea scrie o poezie matura artistic, cu o taietura precisa a versului si capacitatea de a surprinde raporturi intre realitatea exterioara si luciditatea care o fixeaza in instantanee, roluri, masti. Simtul de observatie e ascutit, astfel ca „lumea” si „viata” vor fi percepute, din interiorul lor, intr-un mod diferit si inedit. Majoritatea textelor sunt scurte si concentrate, remarcabil construite, oferind cititorului atent nu numai proba unui talent liric, ci si pe aceea a unei culturi poetice. 
Volumul isi merita cu prisosinta premiul obtinut pe cand era numai un manuscris. 

Daniel Cristea-Enache 


Pentru o poeta care are cultul tacerii, Mihaela Oancea e destul de vorbareata si de harnica editorial. Desi stie prea bine ca „spusele raman infidele”, pe cand „tacerile noastre sunt bypass-ul/ ce ne vindeca ranile”, poeta fiind, nu poate face altcumva decat sa realizeze tacerea prin vorbire. Sau macar sa delege confesiunea pe seama unui reportaj despre Isabelle, asa incat sa poata folosi un limbaj descriptiv, oarecum neutralizat, in locul unuia participativ. Dar asta numai in prima fascicula a acestui triptic, pentru ca in rest se pune pe sine in ecuatie, profesand imagini primavaratice, caligrafiate la modul chinezesc („alearga printre papadii/ cu ploaia-n  rucsac” s.a.), amestecate cu referinte livresti si neologisme cam ostentative, pentru a face fata la ceea ce se intampla cu adevarat in jurul ei, unde „teama se revarsa ca o mazga”. Aceasta teama o exorcizeaza Mihaela, folosind candoarea imaginativa si referentialitatea saturata drept pavaza precara. 

Al. Cistelecan 


„Singuratatea in doi”, vorba unui cunoscut poet, este partajata, uneori, pe spirala vietii, de prezenta zadarniciei deloc lesnicioase. Teama de moarte, ridicata pe soclu, insumeaza o rezultanta a unui traseu liric cu „noduri si semne” ingenioase. Pentru Mihaela Oancea, tacerea reverbereaza liniste si adancimi. Din aripile repausului, cuvintele isi scot crestetul, ca dintr-o matrice, precum florile din crusta zapezii. Emotiile reci si fierbinti coplesesc, dar si destabilizeaza. Adauga, dar si risipesc. O simbolistica a clarobscurului, bine sarjata de autoare, in acest remarcabil volum, ma convinge sa afim ca Mihaela Oancea este un nume distinct in poezia noastra de azi. 

Nicolae Panaite