Raluca Maria Ganciu este la a doua carte publicata. Prima este o carte de proza scurta, aparuta anul acesta la Editura Bifrost, intitulata Nepovestiri.
De la cele ce nu sunt cu putinta de povestit pana la cele ce pot fi povestite doar in fata oglinzii, este un drum, un traseu de pasare migratoare, de pasare calatoare. Pentru Raluca Maria Ganciu, acesta este un drum al cocorilor.
Exista o legenda japoneza, mai mult un fluid real decat o poveste, unde se spune ca pasarile migratoare, cand pleaca spre tarile calde, iau cu ele o scandurica de lemn, si o tin in cioc. Atunci cand sunt deasupra oceanelor, si sunt obosite de-atata zbor, dau drumul acestei scandurici de lemn in apa, se aseaza pe ea, odihnindu-se, si in acelasi timp, plutind mai departe.   
Raluca Maria Ganciu este o melancolica incurabila, si nu vad de ce ar fi altfel.
Este starea ei nativa ca om si poet. Este prima ei sursa de identitate sau in termeni de literatura digitala, aceasta melancolie face parte din datele prin care poate fi identificata.
In poezia Zbor o spune clar, cu un sentiment neutru si benefic de detasare: 

Pe malul unui lac, strabatut de vreme, 
Langa un plop incatusat de corbi,
Pe o piatra rece, ce ma strange in brate,
Sunt eu, Raluca.
 
Si referinta pentru zbor, sau ce ramane din el, face parte din arsenalul portretelor de identificare. Si nu este un portret robot, sau un avatar, ci unul foarte personal, viu, impingand imaginatia dincolo de marginea noptii eterne. 
In poezia Sac cu pene gasim o alta identitate a poetei, refacuta din vise, aripi de pasari, intuneric ...

Cu mana pe taciune,
Cu zambetul cusut,
Ma-nchid in sac cu pene,
Cu un fermoar tacut.

Departe de zgomotul foarte colorat al poeziei moderne, departe de palavrageala telefonica cu pretentii de poezie, tonurile de carbune sau tus, de alb si negru, cu irizari argintii, ii creeaza autoarei, un spatiu doar al ei. Poezia din aceasta carte se regaseste doar in spatii fluide ca apele unei oglinzi, in care flacara unei lumanari, palpaie usor. Este un cadru prin excelenta poetic, dar si un cadru domestic, familiar, o ambianta cotidiana in alb si negru. Poate este un autoexil, un exil impus, un refuz de a participa la zgomotul lumii. Spatiile line, usor somnoroase, plopii leganatori, contureaza o a treia dimensiune a poetei: straina.
Exista in poezia Exil o lentoare, o difuzare a lumii reale in cea supusa somnului.
 
Revin din umbre de catarge
sa-ti cant un cant de adormire.

M-am intrebat de unde revine, unde este locul de unde se intoarce, ce se intampla acolo, dincolo de zbor, dincolo de oglinda, dincolo de marturisirea:
 
Eu sunt fata din oglinda.

Poate legenda cocorilor despre care vorbeam la inceput, ne poate spune mai mult despre fata care se priveste in oglinda, si care aduce cu ea o pana de cocor. Este raspunsul dincolo de aceasta carte, unde ultimul vers vorbeste despre viata, ca despre stolul de cocori care nu se mai intoarce. 
Si totusi, cineva se intoarce, purtand in mana, ca un simbol al zborului, o pana de cocor. Si privindu-se din nou in oglinda, poate sa spuna ca o noua: marturisire Eu sunt cocorul care s-a intors.

Clelia Ifrim