Loreta Popa face, in poezia sa, decupaje dintr-o realitate traita sau doar visata, cu determinarea celui care stie ca pana si vesnicia clipei poate fi luata in posesie numai prin cuvant. Dar dincolo de abstractiuni, este freamatul unei lumi concrete care nu poate fi inteleasa decat prin iubire, care nu se lasa vazuta deplin decat cu ochii mintii: „Frunze ravasite de iubire/ se scurg prin trupurile copacilor; am inteles ca rabdarea/ e o alta forma de iubire;/ lasa-ma sa inchid ochii,/ sa-ti daruiesc o lume ...”. Astfel, contactul cu lumea trece printr-un filtru care spiritualizeaza materia, Dumnezeu insusi este cel care ia, in chip recurent, forma luminoasa, imprima clipei revelatia. O obsesie a poeziei Loretei Popa o reprezinta prezenta sufletului in materie, in carne, in sange, expresia unei transcendente care da sens existentei, in fond. Ceea ce face nota distincta si confera acuitate poeziei din acest volum, fie observatie umana, fie traire si ardere a timpului omenesc, este atentia cu care poeta priveste in jur si vede in durata unei clipe, pe care o poate dilata infinit, o scena, o expresie a unei fete, un gest, un amanunt cotidian, aparent nesemnificativ, care se transfera pe retina memoriei. Iar din spectacolul lumii, tragic sau comic, ramane, in final, doar fascinatia.

Adrian Alui Gheorghe