Un interviu bun nu confirma, ci deschide.

El poate depasi schema clasica a comunicarii, nu prin artificiu, ci printr-o anumita libertate a intrebarii - acea libertate care nu evita, nu ocoleste si nu menajeaza. Cand aceasta libertate este sustinuta de curaj, dibacie si o doza necesara de franchete, dialogul capata consistenta. Nu mai este doar schimb de replici, ci devine investigatie - uneori incomoda, alteori neasteptat de directa. Iar daca, din cand in cand, apare si un strop de umor, tensiunea nu dispare, ci devine mai suportabila.

Un astfel de interlocutor este Dumitru Crudu. Nu cauta sa-si stanjeneasca invitatii, dar nici nu le ofera refugii comode. Nu reia teme uzate si nu se pierde in polemici sterile. Intrebarile sale sunt necesare - uneori dureroase - si sunt dublate de o prezenta discret personala: fragmente autobiografice, reactii, nelinisti. In acest fel, interviul devine mai mult decat un exercitiu de comunicare. Devine o incercare de a regasi umanitatea - acea forma fragila de rezistenta - intr-o lume in care certitudinile se erodeaza

Volumul de fata nu isi propune sa inventarieze formele curajului. Ar fi o ambitie inutila. Mai degraba, fixeaza un punct de tensiune: intre confesiune si dialog, intre responsabilitate culturala si reactie la prezent. In aceste pagini, literatura nu mai poate ramane doar arta. Razboiul din apropiere, memoria traumelor si nelinistile prezentului imping scrisul intr-o zona mai grava, unde el devine act de constiinta.

Intre risipirea iluziilor si cautarea sensului, aceste interviuri nu ofera raspunsuri definitive. Dar pun intrebarile de la care nu mai poti intoarce privirea.

Ana Maria Petrea-Rosca