La fel ca Jurnalul lui Mihail Sebastian (carte a carei viata a inceput la cateva decenii dupa scrierea si publicarea sa, dar si de la plecarea autorului), si scrierile lui Liviu Cangeopol – intre care noul sau roman Avatarul solstitiului –, constituie deja o opera deplina, ce ii va supravietui cu certitudine autorului, cu stralucirea si cu recunoasterea cuvenita. Dar amandoua, unite pentru eternitate – viata omului si opera autorului –, raman sub semnul istoriei zbuciumate si sub zodia tragediei si a desincronizarii fata de receptare.

Liviu Cangeopol scrie cu cerneala unei traume profunde, ce nu-si va inceta probabil niciodata revarsarea fluida si tragica. Toate constiintele exemplare ale libertatii si ale criticii regimurilor totalitare – de la Soljenitin pana la Monica Lovinescu, de la Benjamin Fondane pana la Václav Havel, de la Ioan Petru Culianu si Primo Levi pana la Liviu Cangeopol si Norman Manea – au fost dominate de trauma supravietuitorului, care a devenit sursa primordiala de elaborare a fictiunii si a jurnalului, dar si catalizatorul esential al starii de insurgenta cvasi-permanenta. La treizeci de ani de la caderea dictaturii din Romania, acest filon este inca viu si proaspat (oricat de boicotat de mainstreamul canonic actual), resuscitand mecanismele cenzurii si dovedind, astfel, ca societatea – prin tot ce are ea mai viu, mai profetic si vizionar, adica prin constiintele marilor carturari, scriitori si artisti – nu e nici vindecata si nici instalata sigur pe drumul cel bun.