Ce se mai poate spune despre Celine? Apasatoarea solemnitate de care s-a inconjurat, antum si postum, aceasta „institutie” e inhibitorie si in acelasi timp provocatoare. Aparent, totul a fost spus, de la elogiul neconditionat si mumifiant pana la oprobriul absolut, trecand prin analizele cele mai fastidioase, de docta subtilitate, sau prin vivisectii fara menajamente. Etichetele si (pre)judecatile definitive mai fac inca trista cariera. Un secol de coterie si didacticism critic nu dispare fara a lasa sechele. Exista un singur punct comun al acestui triptic intrat deja in constiinta critica - oriunde se pronunta numele acestui scriitor sinonim cu scandalul rumoarea e inevitabila, nu se mai poate discuta decat in tonalitati categorice si inalte. Viziunea noastra despre Celine pare fatal si definitiv „celine-ana”, si deci in buna masura muzeistica. Un profet sumbru si intratabil, admonestand in bufonade franciscane umanitatea aflata in pragul disolutiei sau anesteziata de febra suicidara... Piatra tombala a criticii coboara incet, inexorabil peste cenotaful unui strigat. Dar daca strigatul e inca viu si adevarat, atunci totul e inca de spus.