Au fost momente cand trebuia sa ma bucur. Mi-a aparut o carte (de teatru), dar frica nu m-a

lasat sa zbor, ca la alte carti, in al noualea cer. Frica m-a tras cu picioarele pe pamant. Am

castigat un concurs de dramaturgie, dar n-am chiuit, n-am topait, nu m-am laudat la prieteni,

pentru ca frica mi-a scos pe nas bucuria, mi-a taiat vocea la propriu, ce rost are sa afle lumea

de premiul tau, mai bine stai aici, cu mine, frica ta! Am semnat un contract pentru montarea

unui spectacol de teatru radiofonic dupa o piesa de-a mea, si mi s-a parut ca am semnat de

primire la un curier care mi-a adus tonerul pentru imprimanta, pe care l-am cumparat online.

Nicio emotie, nicio bucurie, nimic. Frica a fost acolo, uitandu-se peste umarul meu pe

contract, cine mai asculta teatrul radiofonic in zilele noastre, cand toata audienta sta cu

urechile ciulite sa afle cati oameni s-au infectat, cati au murit, care sunt orasele care intra in

carantina?

Poate ca 2020 este anul in care frica m-a imbatranit. Dar nu sunt coplesit. A inceput sa ma

enerveze frica asta ce ma urmareste, ce fac, unde ma duc, cu cine vorbesc. Ma enerveaza si

simt ca in sufletul meu creste ceva care sa ma apere. E un fel de atractie. Daca m-as

indragosti de frica mea? Daca as incepe sa o urasc? Daca m-as ruga lui Dumnezeu pentru

frica mea? Poate ca 2021 va fi anul in care am sa ma indragostesc. Sau poate am sa urasc cel

mai tare. Sau am sa-mi recapat credinta. Cine stie?