„Fading e un roman care spune singur despre sine tot ce l-ar putea interesa pe un cititor mai isco-ditor: ii expune poetica, geneza, structura, tacticile narative, ba si relevanta si posibilele cai interpre-tative, de la cea alegorica pina la cea – eventual – anagogica. (…) Miza pe exotismul temei si mediului investigat – spitalul de nebuni, pe stil vechi – e pusa cu totul altfel decit in romanele lui Buzura sau Guga(…) iar personajele tisnesc direct, chiar abrupt, intr-o trama deopotriva picaresca si eseistica.(…) Sucit in toate partile, el merge inainte pe firul cen-tral, respectindu-si energia epica si vocatia spectro-grafica. Nu e nimic alta de facut cu el – decit de citit. Iar asta se (poate) face cu pasiunea lecturii care nu te lasa sa faci pauze.” - Al. CISTELECAN

           Sinoptic

FADING.Programul Fenix este un roman amplu si polifonic, scris intr-o maniera holistica, un proiect-obsesie, datand din 1986, cu multiple planuri epice care au in centru lumea unui spital de psihiatrie dintr-un oras cu nume imaginar in care realitatea istovita a lumii dinaintea lui decembrie 1989 se impleteste cu realitatea si mai fragila a pacientilor (si chiar a personalului medical) dintr-un mediu considerat „marginal”. Ca intr-un joc de oglinzi, fiecare personaj isi poarta propriile incertitudini si propriile cautari de libertate.

Exista romane care se asaza in cititor ca o aschie de sticla: nu pot fi uitate usor, nu pot fi clasate comod. Romanul FADING.Programul Fenix – aflat la granita dintre realismul psihologic, literatura de idei si fictiunea conspirationista de tip kafkian – este una dintre aceste opere, care scapa oricarei inregimentari rigide.Exista carti care nu doar ca isi propun sa dezvaluie adevaruri ascunse, ci care ajung, fara sa vrea, sa provoace fisuri in realitatea insasi. FADING.Programul Fenix este un astfel de roman: o carte care incepe in cheia realismului balcanic – cu batai de cap birocratice, asistente in halate prea stramte si „doctori” care fumeaza Kent-uri furate –, si sfarseste intr-un spatiu halucinant, cu straturi multiple de realitate, identitati falsificate si un trecut care refuza sa fie uitat.

Punctul de plecare – o revolta a bolnavilor dintr-un spital de psihiatrie dintr-un orasel imaginar numit Psittey – ofera autorului pretextul perfect pentru a construi o alegorie a fricii colective, a supravegherii permanente, dar si a nevoii de sens intr-un sistem totalitar. Personajele, de la pacienti precum Melti, Dulcinica sau Bebe Kent, Iliuta, Pustiul, maiorul de securitate Vatafu, pana la medici si psihologi ca Modi Chihaia, Kalapod, DubluVe sau Alin Vizu, traiesc intr-o lume care isi fabrica propriile adevaruri si apoi le reprima metodic. Finalul, cu revelarea „dosarului Fenix” si a experimentelor de reprogramare a memoriei, introduce o dimensiune tulburatoare, aproape science-fiction, dar cu radacini adanc infipte in realitatea laboratoarelor ideologice ale regimurilor totalitare. Nu e nevoie sa ne amintim de Pavlov, Makarenko sau Lavrentiy Beria pentru a intelege ca ceea ce romanul construieste este un comentariu amar, dar lucid, asupra modului in care identitatea poate fi manipulata, rescrisa, suprimata.

La prima vedere, avem in fata o cronica sociala a vietii dintr-un spital de psihiatrie de provincie, undeva in Romania la sfarsitul anilor ’80. La a doua vedere – si a treia, a patra… – romanul devine un text polifonic in care realismul psihiatric si grotescul documentar al vietii cotidiene sunt contaminate de fictiunea paranoica si de o melancolie a memoriei. Autorul mizeaza pe o dubla tensiune: una narativa – revolta, conspiratie, evadare, mister –, si una profund metafizica – ce ramane din om cand i se sterge memoria? Este omul o identitate solida sau doar un colaj de amintiri impuse si regizate? Cine suntem cand ni se reconfigureza biografiile in tacere?

Scriitura este densa, stratificata, cu dialoguri savuroase si personaje care, desi uneori caricaturale in aparenta, capata consistenta psihologica. Modi Chihaia, de exemplu, e unul dintre cele mai vii personaje masculine din proza romaneasca recenta: un medic ironic, exasperat, tandru, brutal si sfarsit de o tristete metafizica. Iar Dulcinica este poate cea mai poetica figura feminina a romanului, un simbol al inocentei si al fragilitatii cuvantului. Personajul Alin Vizu, aparent psihologul calm si rational, se dovedeste, treptat, nu doar un observator, ci un simptom. Cu fiecare pagina, intelegem ca el insusi face parte din masinaria acestui sistem malefic, ca memoria lui nu-i apartine in intregime, ca „adevarul” – ca si in viata – este intotdeauna al altcuiva.

FADING.Programul Fenix nu este un roman simplu – si nici nu trebuie sa fie. E o carte cu multe straturi de lectura: psihologica, politica, metafizica, uneori chiar initiatica. Cititorul atent va intelege ca intrebarea centrala nu este „ce se intampla?” ci „cine suntem cand ni se ia amintirea?”. Iar in acest sens, romanul e un diagnostic perfect al unei boli a epocii: amnezia colectiva. FADING.Programul Fenix este si un omagiu (deloc parodic) adus romanului total. Vocea este profund originala: o voce care stie sa se joace cu registrele, cu tensiunea si cu sensibilitatea.

Un roman despre uitare, dar care nu se uita. O provocare. Si un debut (daca e debut) de exceptie. Daca literatura romana isi doreste sa ramana relevanta, are nevoie de astfel de carti: lucide, periculoase si, mai ales, vii.