Il privesc pe Raul. Mereu i-am adorat numele, e straniu de puternic, are ceva erotic ascuns printre literele pe care le-am curbat de atatea ori pe hartii oarbe, lipsite de sens, si e un nume perfect pentru un sot si un tata, un fost tata. Sunt destul de egoista, se pare ca niciodata nu m-am gandit ca si el simte la fel de puternic pierderea lui Mark, poate si el ii simte mirosul, ii priveste cu nostalgie jucariile si si-l aminteste in orice moment. Acum, mi-e mila de el. E asezat acolo, pe scaunul inalt si prezentabil al bucatariei, pe care l-am ales impreuna, acum atatia ani. Ii privesc parul inchis si aspru, imi amintesc cum mai demult, cand il mangaiam pe crestet, obisnuiam sa imi imaginez ca sunt un pitic care alearga vesel printr-o iarba neagra, dar nu i-am spus niciodata. Acum, printre firele negre se contureaza si unele albe, dar mi-as putea imagina ca a nins pe acea portiune de iarba, presupun. (…)

– Ingrid…

M-a vazut. Acum, ochii lui arata terifiant, malitios. Se apropie de mine, ezitand intentionat, temandu-se probabil de posibila mea reactie, se curbeaza in jurul canapelei rasturnate si se opreste. La randul meu, ma desprind de sol si ma arunc in bratele lui, invocandu-i astfel acea capacitate de a ma linisti.

– S-a dus, ii soptesc abia respirand, cuvintele fiindu-mi stropite si distruse de lacrimi, poate chiar inainte sa le poata auzi. S-a dus… micutul nostru e… (…)