„Datul cu sak din Isarlak, taclaua levantina, adica savurarea neantului valah pe fond utopic de purpura bizantina, hagialacul frenetic la originile pierzaniei, mantuirea prin autodevorare si iluzia amanarii perpetue a nimicniciei prin velocitate logoreica sunt – impreuna cu puseul antioccidental (recte: anti-Yalta) si rusofilia dublata de sovietofobie – figurile testamentare ale lui I.D. Sirbu. In context, Lupul si Catedrala este feeria unei recluziuni dialogate cu sfarsit sacrificial (lupul carpatin, in sfarsit coborat mesianic din munte, este impuscat in fata catedralei ca un Zamolxe revenit invariabil in preatarziul unei etnii care si-a uitat/pierdut demult sinele) si mesaj extenuat prin suprasolicitare...
Desi fascinat de povestire… Ion D. Sirbu este un prozator de idei si un moralist obsedat de ideea nationala. Prea putin preocupat de rotundul constructiei epice, el descentreaza cu buna (si vesela) stiinta masa narativa, in favoarea digresiunilor largi, a ospatului reflexiv. Eu proteic, el se difuzeaza voluptuos in contrarii psihologice, in socialistul bovaric sau evreul Talmudist, in mesterul zidar cu suflet de Noe blagian si persuasiune aproape iezuita ori in contele maghiar macinat de soarta Imperiului.” (Dan C. Mihailescu)

„Odata cu lectura operei lui Ion D. Sirbu, poate incepe operatiunea de realcatuire a poporului roman.” (Monica Lovinescu)

„Daca actiunea din Adio, Europa! poseda calitatea rara sa se desfasoare in plina epoca ceausista (perioada ocultata literar si astazi pentru prea multele complicatii intelectuale la care a dat loc) si-i reda nota «ubuesca» specifica, momentul evocat de Lupul si Catedrala apartine anului 1956, respectiv perioadei «dejiste». Autorul adopta aici stratagema utilizata de majoritatea confratilor sai: situeaza marasmul social-moral pe care-l descrie intr-o vreme considerata depasita, prin inlaturarea «abuzurilor» si restaurarea legalitatii de catre noul conducator al partidului…
Recitit, dupa ce fusese incheiat, romanul nu i-a placut lui I.D. Sirbu, care-l gasea «hibrid». (Se poate ca si opinia aceasta sa fi influentat critica la lasarea cartii mai in umbra fata de Adio, Europa!. Autorul putea regreta doar ca ingrosase in Lupul si Catedrala semnele de ameliorare a sistemului socialist, odata cu disparitia lui Stalin, sperand a face astfel romanul publicabil. Incolo, el nu e deloc inferior celuilalt. Daca virulenta critica ramane aici mai domolita, in schimb intervin niste calitati pe care nu le are Adio, Europa! O remarcabila forta de fantazare, in primul rand: portiuni mari din roman se incheaga in viziuni greu de uitat… Nu putine scene au poezie; exaltanta, cand eroii asculta concertul de orga din Catedrala; comica si stranie in luminisul padurii, unde filosoful betiv le vorbeste copacilor; inalta, oprind respiratia, la sosirea lupului. In sfarsit, prin factura lui realist-magica, romanul Lupul si Catedrala se prezinta mai modern ca Adio, Europa!, naratiune croita dupa modele din secolul al XVIII-lea.” (Ovid S. Crohmalniceanu, Klaus Heitmann)