Descriere - Monolit. Era visurilor

Cam cat de mult credeti ca isi poate ura un copil viata, tatal, pentru a ajunge la concluzia ca mai bine moare decat sa indure ceea ce se intampla in jurul lui?

Imi place sa scriu. Mereu spun ca perfectiunea vine cu timpul. Ador sa umplu caiete, sa stric albul foii. Sa le inund cu versuri. Stiu. Nu este o carte de poezii. Dar cu asta am descoperit scrisul si beneficiile pe care poate sa mi le aduca: relaxarea si detasarea de stresul cotidian. Si cartea si viata sunt despre a nu renunta. De cand m-am apucat de scris, am auzit destul de des, chiar si de la amici, sa ma las si sa fac ceva serios. Nu aduce bani si e doar o pierdere de timp, dar niciodata istoria nu a fost despre oamenii care au renuntat. Desi in mai multe randuri am fost tentat sa le dau dreptate, am ales sa continui. Am ales ca intr-o zi sa imi pot impartasi munca. Viata este despre alegeri. Cu zambete, cu lacrimi, am ales sa continui.
 

Fragment din volumul "Monolit. Era visurilor" de Andrei Perhineac:

"Mereu imi doresc mai mult. Asa e firea umana. Si nu imi doresc numai lucruri materiale. Banii nu sunt totul. Imi doresc sa stiu cat mai multe. Cred ca totul este despre a invata cat mai mult inainte sa mor. Nu inteleg oamenii care aduna cat mai mult, material vorbind.
Si eu imi doresc sa las in urma ceva. Dar nu lucruri materiale, precum case, masini sau bani.
In fiecare an imi fac cate o lista cu ceea ce imi doresc pe anul respectiv. Asa, am si motivatie, si satisfactie cand incep sa le tai din lista. Va sfatuiesc sa incercati. Si incepeti cu lucruri pe care le puteti realiza voi. Nu incepeti cu lucruri imposibile, pentru ca astfel va veti demotiva singuri. Printre dorinte nu trebuie sa existe: vreau sa castig la Loto. Asta nu tine de voi. Si nici nu trebuie sa implice sentimente. Nu va doriti ca cineva sa se indragosteasca de voi. Poate nu sunteti compatibili. Nu trebuie sa incercati sa schimbati liberul-arbitru.
Probabil, daca cineva ajunge pana aici vreodata, o sa spuna ca mananc rahat. De ce credeti ca exista atat de multe melodii, carti, filme in care ni se transmite ideea: „visele devin realitate”? Si da, de multe ori trebuie sa si munciti pentru asta, nu doar sa va doriti.
Voi da un mic exemplu, destul de socant. Incepusem sa il urasc pe tata de prin liceu, cand mi-a impus sa plec din Falticeni fara ca nimeni sa stie. Doar pentru ca asa voia el. Si m-a adus langa el, ca mereu sa nu-i convina nimic. Pur si simplu nu eram suficient de bun. Si am inceput sa imi doresc sa moara. Cum a inceput sa se imbolnaveasca, era chiar mai nasol pentru mine. Imi spuneam in gand in fiecare zi ca mi-as dori sa moara. Dupa aproape un an in care mi-am dorit aproape zilnic, s-a si intamplat.
Asta nu m-a facut mult mai fericit. Da, as fi vrut sa inceteze cu infractiunile, dar nu neaparat sa moara. Sunt si parinti care sunt mult mai rai decat a fost el. Oare eu nu am facut nimic prin care sa influentez acest deznodamant? Nu oare decizia de a nu suna la Ambulanta sau de a pleca mai devreme a fost a mea? Si nu. Nu ma simt chiar vinovat, din doua motive:
1. Nu mai avea cui sa ii faca rau prin infractiuni. Nici mie, psihic.
2. Dupa doua condamnari si fiind foarte aproape de a treia, nu a invatat nimic. A invatat doar sa se fereasca mai eficient. Dar nu la asta ma refer. E vorba despre ceilalti. De multe ori, fie ca ne place sau nu, avem nevoie de ceilalti ca sa traim. Tu produci bani, sau un lucru de care cineva are nevoie. Dar cu bani cumperi lucruri facute de altcineva. Oare cand o sa intelegem ca avem nevoie unii de altii?"