Dupa 20 de ani de la moartea scriitorului Aurel Mihailopol, jurnalul sau este cutremurator. Cu umor si tact autorul îsi povesteste viata trecând prin perioada anilor 1930 pâna la 1980, povestind despre relatiile lui cu personalitati ale vremii: poeti, ziaristi, actori, etc., redând cu fidelitate atmosfera acelor ani. Jurnalul este mustos, are un ton dulce-acrisor, o traire profunda si o uriasa dragoste de oameni. În anii comunismului volumul nu a putut aparea, fiind interzis.

Prefata romanului autobiografic Sarut mîna, conita, a venit fotografu\' de Aurel Mihailopol este semnata de prozatorul si ziaristul Tudor Octavian: Viata lui Aurel Mihailopol, ca ambitie sacra, e viata expozitiilor sale si a prezentelor în saloanele din tara si internationale. În universul fotografiei de arta, o seama de manifestari au cam acelasi statut ca al Olimpiadelor: situeaza talentul într-un sistem valoric. Putini stiu ca Aurel Mihailopol a fost un fel de triplu campion olimpic, ca a obtinut, în trei rânduri, distinctia suprema la cel mai prestigios Salon-concurs de imagine fotografica din lume. Faptul ca Aurel Mihailopol a scris un roman al vietii lui de fotoreporter, si nu unul al carierei de artist cu Haselblatt-ul, se explica, foarte probabil, prin aceea ca ochiul de artist îl avea de la Dumnezeu, pe când ziua între colegii de redactie trebuia îndurata. Creatorii din destin - fiindca exista si alesi mestesugari, care nu-s neaparat gena de unicat - rareori stiu sa se povesteasca pre sine. În schimb, pot istorisi interesant lupta lor cu cotidianul, nesfârsitul si atât de inutilul efort de integrare în socialul imediat. Pentru Mihailopol, era în firescul lucrurilor sa vada peisaje sublime si portrete de caractere acolo unde semenii nu vedeau nimic, si în nefirescul lucrurilor sa faca zilnic ce facea toata lumea. Din acest motiv, semenii întelegeau ca e simplu sa fii artist de marca, dar ca e o chestiune de merit sa existi anonim.