Teoria tacerii s‑a nascut dintr‑o intrebare, iar intrebarea era asta: „In cate feluri se poate tacea?“ Nu exista un raspuns exhaustiv la aceasta intrebare. Tacerea, la fel ca Universul, este infinita. Teoria tacerii a aparut in 2015, iar intrebarea — cu sapte ani inainte. Intre timp, au trecut noua ani de la prima editie a acestei carti. Teoria tacerii are acum o sora mai mica, Teoria fricii, si cele doua teorii vor avea, nu peste mult timp, inca o sora: Teoria singuratatii. Sa nu fii singur pe lume e un lucru bun, fie ca esti carte, fie ca esti om.

Inainte de a ma naste, eram un foarte bun inotator. In lichidul amniotic ma simteam ca pestele in apa. Mama a stiut, asa cum numai mamele pot sti, ca poarta in pantece un inotator de performanta si a inceput sa creasca. Din dragoste pentru mine, mama a devenit uriasa. Aveam acum la dispozitie un bazin olimpic plin cu lichid amniotic. Bateam suta de metri in secunde din ce in ce mai putine. Inotam intr-o tacere perfect etansa. Luni intregi m-am antrenat pentru o medalie, aveam toate motivele sa sper la aur. Dar mama a inceput intr-o zi sa descreasca. Apoi i s-a rupt apa, iar mie mi s-a rupt tacerea. M-am trezit tipand. La gat aveam o medalie insangerata.

„Trebuie sa ai in fata ochilor un singur obiect. Toate gandurile care te iau cu asalt trebuie fie expediate, fie retopite in obiectul din fata. Mintea trebuie golita de orice alt ceva, cu exceptia obiectului. Recipientul marginal al tacerii, sa-l numim asa, este gura care articuleaza. Prin urmare, trebuie facut in asa fel incat gura sa se comporte ca un ochi atintit asupra obiectului de tacut. Avem de-a face cu o gura-ochi care vede si tace un singur lucru.“ Iulian Tanase