Naita Lucean a murit, sunt zece ani de atunci, a murit si Gica Baraitaru si Niculae al Getii, a murit si colegul meu Milica Clipici care „am plecat, Domle Dinu, sa nu mai omor pamantul degeaba, fiindca la pamant s-a termenat, nu mai avem ce cauta, l-a luat, salut, alt serviciu, si am colindat trei judete ca sa ajung la o pensie si, uite acum, nu o pot manca de boala, am ajuns sa trec drumul dupa trei rate si ostenesc”, a murit si matusa mea Gena lui Ionel.

Ce scriu eu, acum, in Iarba vantului, e povestea acestei „strainatati” – cum zicea Naita Lucean. „Ma duc pe lunca, unde mai avem o bucata, si n-am putut pune temelie si ma uit la pamant ca la o strainatate”.

Toata povestea din Iarba vantului se petrece in trei zile de vipie la Cornu Caprei, si as vrea sa cuprind toata tragedia acestui cuvant „strainatate”, asa cum s-a reverberat ea in constiinta taranilor mei de la Slatioara care au ajuns sa nu mai iubeasca pamantul si sa se uite la el „ca strainii, la alt strain”, si sa arat cum s-a sfarsit o credinta care a tinut o tara, mii de ani, cum ar fi tinut un crestin o candela aprinsa. „Am pierdut pamantul, am pierdut si credinta” – zicea Naita Lucean – asta sa scrii dumneata.

Iata si chinul acestei povesti numita Iarba vantului. - Dinu SARARU