Venise primavara, o primavara blanda, dar cu cerul greu care refuza sa lase soarele sa-si cante bucuria deviata. In ultimele zile, desi soarele-mi zambise de cateva ori, nu-l vazusem. Eram dusa in lumea mea si refuzam, cu incapatanare, sa vad realitatea asa cum era: cruda, macabra, de neclintit, dureroasa. Noptile erau lungi agonii intre vis si realitate, completate de zile stupide cu fete palide care-mi puneau tot felul de intrebari despre lucruri care ar fi trebuit sa ma priveasca, dar care, surprinzator, nu-si gaseau ecou in mintea mea. Umblam, somnambula, pe culoarele scolii unde-mi petrecusem 13 ani din viata si nu le recunosteam. intunecate si inguste, cu clase mari, dar mizere, cu ferestre din geam termopan abia schimbate, incastrate in zidurile macelarite, din caramida rosie, vie ca o rana deschisa intr-un trup din care se scurge viata. Asa arata scoala dupa o renovare facuta de curand, inceputa nu se stie cand si terminata in acelasi fel, ca o casa parasita unde a locuit candva o familie de care nimeni nu mai stie nimic. In curte sunt mai multe cladiri, fiecare cu o destinatie precisa, unele la care acoperisul sta sa cada, altele care au trecut prin acelasi proces de renovare, cu tencuiala era pata, fasii de zid care se desprind, aratand acelasi trup ranit. In primavara trecuta, cand zapezile uriase s-au topit, valuri de apa au murdarit peretii, scurgandu-se pana la parterul cladirii, hotarate parca sa o stearga de pe fata pamantului. Mici izvoare ieseau din ziduri si-si croiau drum implacabil catre parchet, catre banci, incercand sa curete, in zadar, mucegaiul ce inflorea. Un miros fetid se raspandea peste tot, patrunza.ndu-mi in haine, in par, aproape ca nu se putea respira. O parte din clase au fost abandonate.