Atat in ipostaza de prozator, cat si in cea de dramaturg, Emil Mladin este un creator de fictiuni „tari”, cu personaje bine conturate si conflicte care le angajeaza in toata plenitudinea personalitatii lor. Totodata, curajul de a patrunde in zone sociale marginale si pe teritoriul psihologiilor solitare este dublat de un ochi atent la detalii si un „penel” capabil sa zugraveasca nuantele infinitezimale ale unor atmosfere de o tonica autenticitate.

Haimanaua este primul roman in care harul scriitorului de a imagina personaje memorabile se manifesta in toata plenitudinea. El a deschis calea pentru toate romanele ulterioare, de la Parintele Mavrodin la Champs-Elysées, consacrandu-l pe Emil Mladin drept una dintre certitudinile prozei romanesti de dupa 1990. In acelasi timp, romanul s-a alaturat textelor altor colegi de generatie, intru configurarea unei reorientari a genului, de la proza scurta si experimentalismul de tip postmodern al optzecismului, catre „realismul semnificativ” (cum spunea Catalin Tarlea) al nouazecistilor. Revenirea la procedee narative cum ar fi conflictul sau unitatea interioara a personajului tine de preferinta pentru romanul pur si simplu, in detrimentul meta-romanului dominant in anii ’80.

Talentul epic remarcabil al lui Emil Mladin nu exclude, nici in Haimanaua, nici in prozele si piesele de teatru care i-au urmat, unele accente morale, care atesta ca frecventarea unor zone si grupuri sociale marginale nu este gratuita. Inzestrat, insa, cu simtul masurii, prozatorul se multumeste sa aduca problemele morale in fata ochilor cititorilor, fara sa moralizeze. Romanele sale au, de aceea, o pregnanta aparte.