Cum sa concepi o culegere de microfictiuni axata pana la identificare pe figura lui Franz Kafka daca nu rotunjind o varsta nemaiimplinita de el in 1924?

Compozite, blocurile textuale imbina tematica onirica si constrangerea oulipiana, ca sa respecte la virgula structura din „Un vis“ (1914) — poate cea mai desavarsita povestire a praghezului, unde alter egoul sau cutreiera cimitirul pentru a vedea cum i se graveaza numele pe o piatra tombala. Dupa douasprezece proze poematice inspirate din vise proprii si tot pe atatea situatii absurde ivite in plina zi, ultimul ciclu descrie cum, la un veac si mai bine de la moartea Scriitorului absolut, ajungem sa traim acte doar imaginate de el; fiindca, pana la proba contrara, suntem cu totii creaturi kafkiene in forul nostru intim: eternul domn K., inform si infirm si infim, reluand acelasi proces al unicei zile ca pe un drum spre castelul noptii.

Luati drept un vis aceasta carte-omagiu, in care figurile tutelare ce ii atarna la capatai

autorului (Kafka, impreuna cu Robert Walser si Georges Perec) devin una.

„Numai ca n-ai avea ce sa-i spui, n-ai putea scrie nici macar o povestioara de 5 000 de semne. Eventual o piesa de teatru, absurda si proasta. Toate cuvintele pe care le-ati schimbat o jumatate de viata — prima din a ta, ultima din a lui — nu fac de-o scrisoare.

V-ati rezumat mereu la strictul debarasabil, lasand lucrurile cu adevarat importante, purtatoare de miez ca o paine fierbinte, sa va scape, mereu nerostite, pitite in nodurile din gat. Si de unde sa le aduni acum? Din cate zari sa le strangi, ca praful inghitit pe nepusa masa? Dar, mai ales, ce i-ai raspunde mamei daca te-ar intreba, ca pe vremuri, cand ii scriai pe rupte lui Mos Craciun, si de Craciun, si de Pasti, ce faci, baiete, te-apuci sa scrii epistole catre un tata inexistent? Te crezi Kafka, te pomenesti?“ - OVIDIU LORENZ