Se vede ca romancierul, desi dintr-o generatie mai tanara decat eroii sai principali, a trait momente similare, a fost martorul unor cazuri de constiinta analoage. A simtit si a gandit ca si Manole si Vladimir, a patimit pe aceeasi linie a constiintei, ca factor regulator al vietii intime si al vietii in noua societate. Din acest punct de perspectiva, al cazurilor de constiinta si al confruntarilor inevitabile, nu totdeauna rezolvate in acea vreme cum se cuvenea; romanul lui Dumitru Popescu se inscrie printre principalele lucrari ale epicii noastre in care politicul apare sub prisma luciditatii necrutatoare si a formularilor neechivoce.

Povestitorul stapaneste un stil dens, de o mare forta analitica si descriptiva, cu momente de dramatice dialoguri, fie ca pune in scena viata de scoala sau de partid, fie ca ne introduce in sanul unor familii sau ne desfasoara istorii captivante de dragoste, ca acelea dintre Vladimir si Gigi Calafeteanu si dintre Manole Suru si Delia Brudaru. As observa chiar ca putini sunt romancierii nostri cu un talent portretistic ca acela al lui Dumitru Popescu, care ne-a dat nu numai figurile atat de expresive ale celor doi protagonisti, dar si pe acelea, pline de seductie, ale iubitelor lor, de intensa feminitate.