Nici moartea nu poate desface ceea ce a unit destinul. Oameni, locuri, momente, totul decurge respectand ordinea fireasca a existentei. Caci nimeni si nimic nu e in stare sa rescrie ceea ce a fost deja decis, inainte de a darui viata. Dar sau penintenta, acceptarea e singurul mod de a intelege rostul tuturor intamplarilor...

...asociindu-i miscarile cu traiectoria vaporilor suavi, Alex se convinse ca numai ea ii putea risipi si, urmarind cum se indeparta, se intreba cat de placut ar fi fost sa imbratiseze o femeie cu parfum de primavara tarzie.

Brusc, inima incepu sa-i goneasca, infierbantandu-i sangele. Inginerul pasionat de calcule si de proiectarea tridimensionala nu se astepta la o asemenea reactie.

„Ciudata finta, fiinta umana!", reflecta infuriindu-se pe sine.

Abia o ingropa pe Ofelia si, totusi, fara sa tina cont de durerea sufletului, trupul ii porni instinctiv la vanatoare, sa redescopere viata... 

Cand am inceput sa citesc romanul, eram intr-unul dintre acele impasuri ale vietii, in care nu mai stii incotro sa o apuci. Ma simteam gol si ratacit. Si, asemenea lui Alex, cautam ceva de care sa ma agat, ceva care sa dea un sens realitatii. Spre surprinderea mea, Cantecul Paunului Albastru mi-a oferit exact acel ceva care sa ma motiveze: speranta! Nu credeam ca as fi putut sa o regasesc intr-o carte, dar mai ales, nu ma asteptam ca povestea unor personaje sa aiba un impact atat de puternic asupra mea. Si totusi, acum sunt convins ca acesta este scopul unei bune lecturi: sa te provoace si sa scormoneasca din nou in tine dorinta de a trai! - Ionut Huzum, producator tv, scenarist 

Fragment din volumul "Soapte in eter. Cantecul paunului albastru" de Laura Damian:

"In apartamentul in care cele patru suflete urmau sa convietuiasca, Ofelia se simti prizoniera chiar din prima zi. O avea pe Lucia langa ea, iar Alex, acum cu un orar flexibil, petrecea mai mult timp in familie. Totusi, chiar si in prezenta lui, vechile-i manii incepura sa ii tulbure somnul. Cosmarurile nocturne, cateodata si cele diurne, devenira mai obscure, mai intense si, cu toata stradania de a le ascunde, stia ca in curand va trebui sa i le marturiseasca barbatului.

Ca sa isi camufleze privirea ratacita, lamenta o sensibilitate la lumina si in casa, chiar si in zilele intunecate, isi acoperea ochii cu o pereche de ochelari fumurii.

Insa tremuratul buzelor, ridicarea lor in colturile gurii, incordand barbia, mai ales atunci cand tacea, erau semne care nu puteau sa-i fuga lui Alex.

Ofelia nu isi vindeca boala si nicio terapie nu i-ar fi garantat-o, oricat de laudate devenira unele dintre ele. Iar in Anglia, medicamentele si sedintele cu psihologul nu facura minuni, ci doar o ajutara sa isi imprastie atentia distructiva, sa o devieze dinspre Maya inspre propria-i persoana. Nu isi mai considera copilul o piedica, dar nici nu traia vreo emotie cand Alex ii permitea sa o ia in brate.

Si Lucia ii simtea indiferenta, in momentele acelea invinovatindu-se ca fiica ispasea pacatele mamei, pentru toate datile in care si ea incercase sa isi ia viata. Seara, in dormitorul mic pe care il impartea cu Maya, cadea in genunchi, implorand ingerii sa ii scoata fata la lumina. Dar la ora amurgului, ingerii pareau sa doarma mai adanc decat oamenii, lasand lumea in grija duhurilor negre, ale intunericului.

Saptamana dupa saptamana, Lucia isi pierdu speranta, neintelegand de ce copila ei nu reusea sa se desprinda de umbrele printre care fu pedepsita sa rataceasca. Si cu palmele unite, in gestul disperat al rugaciunii, in timp ce murmura versetele canonice, gandurile i se invalmaseau in minte, impingand-o sa se indoiasca de toata protectia divina."