Ma gandeam nu la moartea lui [Max Blecher], care a fost in sfarsit induratoare, ci la viata lui, care ma cutremura. Era o suferinta prea mare pentru a primi o compasiune, o tandrete. Putin strain a ramas mereu baiatul asta, care, in atrocea lui durere, traia ca intr-o alta lume. Niciodata n-am putut avea fata de el un mare elan, o totala deschidere. Ma speria putin, ma tinea departe, ca la portile unei inchisori, in care nu puteam patrunde, din care nu puteam iesi. Imi spun ca aproape toate convorbirile noastre aveau ceva stingherit, ca si cum le-am fi avut intr-un „parloir”. Si dupa ce ne desparteam, unde se intorcea el? Cum era acolo unde se intorcea?

Mihail Sebastian

Ceea ce face Blecher este o desincronizare a doua realitati, ambele personale, intime, care, de obicei, prin strategii confesive, se pun de acord. Desincronizare, pentru ca, in vreme ce corpul nu poate transgresa testimoniul literar, literatura in actu isi adjudeca propria corporalitate. In asumarea acestui dialog intre cele doua corporalitati, un rol nodal il joaca vointa de a rationa lucid si de a intelege variatiile ipostatice.

Declarata ca atare, fractura intre corpul (bolnav) al naratorului-personaj si literatura pe care o genereaza este implicit legata de relatia dintre intentia detasarii si hiperacuitatea simturilor.

Lucian Pricop

Prefata (Cum dialogheaza doua istorii: istoria medicinei si istoria scrisului), referinte critice si nota asupra editiei de Lucian Pricop