Palatul Viselor, "cea mai teribila si mai nemiloasa caricatura a totalitarismului in descompunere", dupa cum spunea Andre Clavel, a aparut intr-o prima varianta (Slujbasul de la Palatul Viselor) la Tirana, in 1981, si a fost interzis de regimul comunist al lui Enver Hodja. Kadare isi publica versiunea finala in 1990, la Editura Fayard, la scurt timp dupa emigrarea in Franta. Romanul, probabil cea mai curajoasa carte a lui Ismail Kadare, surprinde cosmarul orwellian amplificat intr-o izbucnire violenta a istoriei moderne, impletind intr-o poveste atemporala spaimele mentalitatii primitive cu delirul birocratiei totalitare. Intr-un timp incert (poate inceputul secolului XX), sultanul imensului, dar subredului Imperiu Otoman ingradeste libertatea supusilor, controlandu-le visele prin intermediul celei mai inspaimantatoare si mai misterioase institutii ale puterii -- Tabir Saray. Aici se angajeaza Mark-Alem, descendentul unei puternice familii cu radacini intr-o Albanie reala si mitica totodata, cel care primeste sarcina kafkiana de a trece prin filtrul interpretarii alegoriile si enigmele onirice ale unei imparatii intregi. Cerc dupa cerc, ca intr-un alt infern dantesc, tanarul ajunge pana in varful ierarhiei puterii de unde supravegheaza cu ura si teama mecanismul orb al politiei inconstientului. Insa, inevitabil, fatalismul balcanic il impinge tot mai aproape de prapastia indoielilor: oare un stapan absolut, chinuit de spaima muta de a nu intra el insusi in hatisul propriei masinarii demonice, nu va sfarsi intr-o buna zi condamnat de un vis anonim la dizgratie si uitare?