Descriere - Siddhartha. Calatoria spre Soare-Rasare

Profesiune de credinta individualista, respingere a fiecarei doctrine, blamare a lumii guvernate de bani si de putere, elogiu al vietii contemplative si al peisajului unei Indii recreate cu maiestrie, Siddhartha este, in esenta, un roman initiatic, devenit, de-a lungul timpului, text "sacru". Calatoria spre Soare-Rasare - o poveste despre redescoperirea naturii umane Si refacerea drumului spiritual dupa efectele devastatoare ale celor doua razboaie mondiale, traite de autor.


Fragment:

"..Cantecul fluviului rasuna molcom, pe mai multe voci. Siddhartha privi in apa, iar in apa curgatoare ii aparura niste imagini: aparu tatal sau, insingurat, plangandu-si fiul, aparu el insusi, insingurat, legat, si el, prin firele dorului de fiul cel plecat; aparu si fiul sau insingurat si el, baietandrul avantat pe orbita de foc a dorintelor sale de om tanar; fiecare urmarea cate un tel propriu, fiecare era fascinat de acel tel, fiecare suferea.

Fluviul canta cu vocea suferintei, canta plin de dor, curgand plin de dor catre telul sau, vocea lui rasuna ca un bocet.

„ Auzi?” intreba privirea muta a lui Vasudeva. Siddhartha dadu din cap confirmand.
- Asculta mai atent! Murmura Vasudeva.

Siddhartha se stradui sa sculte mai atent. Imaginea tatalui sau, propria sa imagine, imaginea fiului sau curgeau contopindu-se una cu alta, si imaginea Kamalei aparu si disparu curgand si ea, si imaginea lui Govinda si alte imagini aparura curgand si contopindu-se una cu cealalta, contopindu-se cu fluviul, alergand ca un fluviu, cuprinse de dor, de dorinta, de suferinta, iar glasul fluviului rasuna plin de dor, plin de o durere arzatoare, plin de o dorinta nepotolita.

Fluviul se indrepta spre telul sau, Siddhartha vedea cum alearga fluviul acesta care se compunea din el si din ai lui si din toti oamenii pe care ii vazuse el vreodata, toate valurile si apele alergau, in suferinta, spre teluri, spre multe teluri, spre o cascada, spre un lac, spre cataracte, spre mare, toate isi atingeau telurile, apoi, dupa fiecare tel, urma un altul, iar din apa se ridicau aburi, urcand pana la cer, transformandu-se in ploaie, pravalindu-se din cer, transformandu-se in izvor, facandu-se riu, facandu-se fluviu, indreptandu-se din nou spre ceva, curgand din nou.

Dar glasul plin de dor se schimbase. Continua sa rasune plin de durere, plin de cautare, dar alte voci i se adaugasera, voci ale bucuriei si suferintei, voci bune si rele, razatoare si triste, sute de voci, mii de voci.

Siddhartha asculta atent. Era numai urechi, se cufundase deplin in ascultare, in el se facuse un gol imens, sorbea totul si avea sentimentul ca, iata, invatase sa asculte pana la capat.

Deseori ascultase el toate acestea, toate vocile fluviului, dar astazi tonul era un altul. Nu mai era in stare sa deosebeasca intre ele multimea aceea de voci, pe cele vesele de cele tanguitoare, pe cele de copii de cele de barbati, ele formau un tot: plansul de dor si rasul celui invatat, tipatul de manie si oftatul muribunzilor, totul facea parte dintr-un acelasi intreg, totul se intretesea, se innoda, intrepatrunzandu-se ca o urzeala cu mii de fire.

Si toate acestea laolata, toate vocile, toate telurile, toate dorintele, toate chinurile, toate placerile, tot raul si binele, toate acestea, laolalta, formau lumea.

Toate laolalta, alcatuiau fluviul intamplarilor omenesti, alcatuiau muzica vietii. Si in clipa in care Siddhartha asculta cu incordare fluviul acesta, cantecul acesta pe mii de voci, in clipa in care nu mai dadu ascultare nici suferintei, nici rasului, in clipa in care nu-si mai lega sufletul de nici o voce anume si n-o mai patrunse cu eul sau, ascultandu-le in schimb pe toate odata, auzind intregul, unitatea, in acel moment marele cantec al miilor de voci se alcatui dintr-un singur cuvant care se chema Om: desavarsirea.