Mihai Balaceanu reuseste in Asfalt Blues sa dea contur unui univers narativ care, desi mozaicat, se dovedeste a fi cat se poate de coerent si percutant. Cititorul poate observa cum fiecare proza isi schimba radical registrul, fara ca vocea auctoriala din spate sa aiba in vreun fel de suferit. Dimpotriva, aceasta castiga in amploare odata cu inaintarea in lectura. Scriitorul controleaza excelent atat tehnicile de redare a realismului dur, cat si pe cele din spatele fanteziilor livresti, cum e cazul in A doua coborare a lui Dante in infern. Personaje precum Vlad, Laurentiu, Tatiana sau Ileana, recurente in mai multe proze, sugereaza un microunivers comun recognoscibil in straturile de adancime ale mai multor texte din carte. Mottoul, un vers dintr - un cantec al lui Joe Bonamassa, functioneaza ca o veritabila cheie de lectura. Asfalt Blues este - dincolo de virtuozitatile stilistice si modalitatile ingenioase de constructie - o marturisire pe mai multe voci a destramarii, uneori graduala, alteori brusca, a unor iluzii de natura existentiala.

Serban AXINTE

Volumul Asfalt Blues nu are filtru de Instagram. Nici politete falsa. Taie bucati din realitate si le serveste crude, cu cateva condimente bine alese.

Cu o abilitate surprinzatoare pentru un autor aflat abia la al doilea volum, Mihai Balaceanu iti arata exact ceea ce uneori eviti sa privesti: degradare lenta, disperare ascunsa sub o gluma proasta, oameni care au fost dezvatati sa mai fie oameni. Fara sa negocieze, fara sa astepte aplauze.

Nu l - as numi, din fericire, un volum „frumos”, dar e viu. Cu atat de multa falsitate in jur, asta inseamna mult. O literatura onesta, fara compromisuri, necesara.