Corigent la limba romana de Ion Minulescu este un roman autobiografic, semnat de unul dintre cei mai importanti reprezentanti ai simbolismului romanesc. Despre autorul volumului „Romante pentru mai tarziu”, Eugen Lovinescu afirma ca principalul sau merit in literatura romana este acela de a fi fost „adevaratul stegar al miscarii simboliste”, iar Ion Trivale il considera un autentic „maestru simbolist”. Intr-adevar, Minulescu a avut un rol esential in afirmarea si popularizarea simbolismului in spatiul romanesc, reusind sa faca accesibila publicului larg o orientare literara prin excelenta rafinata si destinata unui cerc de initiati. Poezia sa, apreciata pentru sonoritatea deosebita, muzicalitate si expresivitate, s-a bucurat de un mare succes si a ocupat un loc distinct in literatura romana interbelica.
Daca poezia i-a adus consacrarea, proza lui Ion Minulescu nu a cunoscut acelasi succes la public si la critica, cu putine exceptii. Cu toate acestea, personalitatea sa culturala depaseste cu mult sfera creatiei literare. Etern indragostit de frumos, sustinator al artelor plastice, critic de arta si colectionar pasionat, Minulescu a contribuit in mod decisiv la promovarea si afirmarea culturii romanesti.
Activitatea sa publica si culturala a fost, de asemenea, remarcabila. In calitate de redactor si director al revistelor simboliste Revista celorlalti (1908) si Insula (1912), a sustinut afirmarea noii directii estetice. Intre anii 1914 si 1919 a ocupat functiile de sef al Biroului de Presa si director de cabinet in cadrul Ministerului de Interne, iar intre 1922 si 1940 a fost director general in Ministerul Cultelor si Artelor. In 1923 a initiat deschiderea primului
Salon Oficial de Pictura, iar in 1926 a devenit director al Teatrului National din Bucuresti. Ca recunoastere a activitatii sale literare, a primit, in 1928, Premiul National pentru Poezie.
Opera lui Ion Minulescu cuprinde poezie, proza si dramaturgie. In poezie, volumul Romante pentru mai tarziu (1908) reprezinta un moment de referinta al simbolismului romanesc, prin promovarea versului liber si prin innoirea limbajului poetic, in timp ce volumele Strofe pentru toata lumea (1930) si Nu sunt ce par a fi (1936) marcheaza o orientare tot mai accentuata spre grotesc si ironie.
In proza, volumele Casa cu geamurile portocalii (1908), Masti de bronz si lampioane de portelan (1920) si Cetiti-le noaptea (1930) reunesc povestiri cu atmosfera simbolista si decadenta, adesea strabatute de accente fantastice. Dintre romanele sale se remarca Rosu, galben si albastru (1924), Corigent la limba romana (1928) si 3 si cu Rezeda 4 (1933).
In dramaturgie, Minulescu se evidentiaza prin piese de factura moderna, precum Omul care trebuie sa moara (Ciracul lui Hegesias), Manechinul sentimental, Allegro ma non troppo si Amantul anonim, opere influentate de tehnicile teatrale moderne si de modelul pirandellian. Prin intreaga sa activitate, Ion Minulescu ramane una dintre personalitatile complexe si reprezentative ale culturii romanesti interbelice.
Revenind la romanul cu accente autobiografice Corigent la limba romana, precum si la proza lui Ion Minulescu, trebuie mentionat faptul ca viziunea scriitorului asupra literaturii si a rolului acesteia era cat se poate de simpla. Din perspectiva sa, literatura are inainte de toate menirea de a incanta si de a captiva cititorul. Ea nu urmareste profunzimi filosofice sau morale, ci pune accentul pe libertatea imaginatiei, pe seductia artistica si pe placerea estetica, cultivand o aparenta frivolitate care, sustinuta de talent, a dat nastere unei opere originale si atragatoare.
Publicat in 1928, cand autorul avea 47 de ani, Corigent la limba romana este un roman cu accente autobiografice in care Ion Minulescu evoca, cu nostalgie si cu un discret spirit de fanfaronada, adolescenta sa petrecuta la Pitesti, perioada studiilor facute la Bucuresti, anii petrecuti la Paris, unde pleaca sa studieze Dreptul, peregrinarile prin Italia si revenirea in tara si incercarea de a-si construi o cariera. Romanul urmareste experientele unui licean pasionat de poezie, surprinzand primele sale aventuri amoroase si procesul de maturizare afectiva si sentimentala. Chiar daca unele intamplari au fost modificate de scriitor pentru a spori placerea lecturii, el insusi recunoaste spre finalul romanului, ca toate povestile relatate in carte, sunt in egala masura adevarate:
„E poate singura intamplare din vieata mea care merita sa fie povestita exact, asa cum a fost. Pe celelalte le-am mai literalizat eu... Asta, insa, nu insemna ca n-au fost si ele tot atat de adevarate.”
Aceasta afirmatie contrazice opinia criticului Alex Stefanescu care considera ca romanul este „vag autobiografic”, chiar daca se confirma faptul ca realitatea este adesea deformata de imaginatie si de spiritul ludic al autorului.
Desi Corigent la limba romana nu este, poate, cel mai izbutit roman autobiografic din literatura romana, el pastreaza, pentru orice cititor care se cauta pe sine devorand cu nesat carti din cele mai diverse literaturi – rusa, japoneza, engleza, franceza, coreeana, norvegiana sau turca –, acel gust inconfundabil de… acasa. Iar literatura romana, redescoperita la varste mai inaintate, dupa intalnirea cu marii autori ai literaturii universale, dobandeste un farmec aparte, greu de egalat.
Romanul nu este impartit pe capitole, fiind doar o poveste care curge si strabate cu repeziciune anii copilariei si tineretii autorului.
La inceputul romanului, facem cunostinta cu Bucu, elev in clasa a VI-a de liceu (echivalentul actualei clase a X-a), aflat in vacanta de vara si ramas singur acasa, la Pitesti, in timp ce mama sa este plecata la Slatina pentru inmormantarea bunicului. Tot acum, sunt prezentate si cateva elemente autobiografice ale autorului: aflam ca acesta nu si-a cunoscut tatal natural, care murise inainte de nasterea sa si ca mama lui se recasatorise cu un capitan.
In absenta mamei, Bucu isi petrece timpul alaturi de cei mai buni prieteni ai sai: Mihaita, fiul unui cizmar sarac, mereu premiant, si Cotan, fiul prefectului, un elev vesnic corigent, care promoveaza insa datorita influentei tatalui sau. Referindu-se la aceasta etapa a vietii, autorul se caracterizeaza simplu si nostalgic: „Eu sunt asa cum nu mai vreau sa-mi aduc aminte ca am fost.”
Intr-una dintre seri, Margareta, croitoreasa familiei, insarcinata sa aiba grija de el in lipsa mamei si cu aproximativ zece ani mai in varsta decat el, il initiaza in tainele iubirii fizice, experienta care marcheaza inceputul maturizarii sale.
La scurt timp dupa inmormantarea bunicului sau, Bucu pleaca si el la Slatina, unde este intampinat in gara de verisoara lui Steluta si de sotul acesteia, Georgica.
Revederea nucului unde isi petrecuse anii copilariei citindu-i pe Werther si pe Manon Lescaut, ii starneste nostalgii autorului care realizeaza ca nu mai este copil. Acelasi gand ii vine in minte si cand zareste cimitirul, gandindu-se ca bunicul sau a murit chiar cand si-a inceput el viata cu adevarat: „Plecarea lui din lume coincide cu adevarata mea intrare in vieata...”, dar si atunci cand constientizeaza ca este mai cult decat verisoara lui Steluta, desi este mai mic cu trei ani decat ea: „Vara-mea uita probabil ca eu sunt mai cult decat ea si nu stie ca, desi mai mic cu trei ani, de zece luni de zile nu mai sunt nici eu copil... Amandoi intrasem in vieata aproape cam la aceeas data.”
Cu inima impartita intre Margareta, prima femeie care il facuse sa cunoasca fiorii dragostei si Steluta, pe care o considera prima lui mare iubire si prima victorie sentimentala, vacanta trece repede si reincepe scoala. Cei trei colegi de banca ai sai sunt Mihaita, Contan si Ionescu Spiridon, poreclit Chiostec, - fiul unui taran chiabur dela Merisani, care voia sa-l faca doctor.
Inceputul de an vine cu emotii specifice acestei etape, intrucat copiii isi fac griji ca au patru profesori noi, care nu ii cunosc si care ar putea fi mai exigenti la examene. Ei nu ii apreciaza prea mult pe noii profesori, considerandu-i prea tineri si neexperimentati, cu exceptia profesorului de geologie, care le castiga repede simpatia. Cele mai mari temeri le au la matematica si limba greaca, in timp ce la limba romana sunt increzatori.
Scriitorul, care scria poezii si se pricepea la cuvinte inca de la acea varsta, primeste o „comanda” de scrisoare de dragoste de la Chiostec care e indragostit de modista Anisoara. Desi nu o considera frumoasa si are indoieli ca il va prefera pe Chiostec in locul lui Cotan, care o place si el, Bucu compune scrisoarea, fiind rasplatit pentru ea cu un dar de la tara: branza, mere si nuci.
Copiii din vacanta de vara care se jucau de-a caderea Plevnei, s-au transformat, parca peste noapte, in niste tineri barbati dornici de alte placeri. Bucu si Cotan frecventeaza „salonul” din strada Libertatii al lui madam Gutuie, unde cei doi se pot bucura in liniste de aventuri amoroase contra cost. Intr-o seara, cei doi se hotarasc sa il ia si pe Mihaita cu ei, deoarece el nu fusese inca initiat in tainele amorului. In acea seara, Cotan are parte de o mare surpriza, fata care i se ofera fiind chiar Anisoara, fata de care era indragostit Chiostec. Bucu il compatimeste pe Chiostec gandindu-se la cat de mult ar suferi acesta daca ar afla adevarul.
„Cum trece vremea!... Si oamenii ce repede se schimba cu vremea!... Copiii mai ales se schimba vertiginos... Acum un an ne jucam de-a „caderea Plevnei”. Anul acesta, aceiasi trei colegi de banca ne jucam de-a „rapirea Sabinelor”...”
Autorul rememoreaza in continuare cu umor si nostalgie si alte momente din adolescenta care i s-au intiparit in minte precum: mersul cu Ajunul si vizita la Cotan acasa, unde descopera cum arata casa unui bogatas adevarat, dar si cat de frumoase sunt surorile lui Cotan, Oita si Lizica; faptul ca a ras de bietul Mihaita cand a aflat ca s-a indragostit de Lizica, gandind: Baiatul cismarului de pe Scoroboaia iubeste pe fata prefectului de Arges; dar si framantarile adolescentei cu privire la ce inseamna cu adevarat sa iubesti:
„Dar ce inseamna oare a iubi?... Cum este cand iubesti cu adevarat?... Cum a iubit Werther pe Charlota si Des Grieux pe Manon Lescaut, sau cum iubeste Chiostec pe Anisoara si Mihaita pe Lizica?...”
Apoi rememoreaza aventura cu Kety Ceausoglu, prietena mamei sale, mult mai in varsta ca el, dar mai tanara decat mama lui, aventura care avea sa ii strice relatia lui Bucu cu profesorul de romana, care o vizita si el in momentele in care sotul acesteia era plecat din localitate, si care il surprinde in casa acesteia intr-una din zile.
Profesorul nu va trece cu vederea incidentul si isi va lua revansa cu ocazia primei lucrari de control la limba romana de dupa nefericita intamplare, cand, Bucu, primeste ca subiect analiza poeziei „Umbra lui Mircea. La Cozia” de Grigore Alexandrescu.
El refuza sa scrie, sustinand, intr-un gest de fronda, ca poezia nu reflecta realitatea, ci este rodul imaginatiei autorului, intrucat descrierea manastirii din poezie nu seamana deloc cu realitatea. Profesorul profita de aceasta ocazie pentru a se razbuna si il da afara din clasa. La sfarsitul anului, desi Bucu excela la limba romana, ramane corigent la aceasta materie, iar in toamna este lasat repetent.
Drept pedeapsa pentru esecul sau si pentru rusinea adusa familiei, mama sa il obliga sa-si petreaca vacanta de vara la Pitesti, departe de via sa draga de la Slatina si de nucul in care isi amenajase „turnul de fildes”, dar mai ales, departe de Steluta, verisoara lui. Astfel, este nevoit sa se resemneze cu o vacanta monotona la Pitesti, care se va dovedi in cele din urma plina de aventuri: Mihaita ii cere ajutorul pentru a impiedica nunta Lizicai, Nicolae Tapus il duce sa asculte o misterioasa ghitarista, in care Bucu o recunoaste pe Margareta, fata de care inca simte atractie, desi in fiecare seara este ocupat cu Kety, prietena mamei sale. Cotan, pe de alta parte, il instiinteaza ca are o aventura cu verisoara lui Steluta, la Govora, unde isi petrece vacanta si ca au fost prinsi impreuna de sotul acesteia.
Cu astfel de aventuri, vacanta de vara trece repede si Bucu se pomeneste ca trebuie sa plece la pensionul de la Bucuresti unde il inscrisese mama lui, avand emotii pentru lumea noua pe care avea sa o descopere acolo.
La Bucuresti, dupa o perioada monotona de liniste, Bucu se implica intr-o relatie cu Madam Mary, ingrijitoarea internatului. Descoperit de Parintele Simion, subdirectorul pensionului, care avea si el o relatie cu Madam Mary, risca exmatricularea, dar scapa doar cu o amenda.
Curand, va afla de la colegii lui de clasa despre sinuciderea lui Mihaita, veste care il marcheaza profund si il face sa se gandeasca la faptul ca iubiri tragice ca in Suferintele tanarului Werther, scrisa de Johann Wolfgang von Goethe, exista si in realitate.
Dupa terminarea liceului, decide sa isi continue studiile la Paris, fiind condus la gara de prieteni si familie. Surpriza cea mare vine din partea lui Kety, care decide sa-l insoteasca pana la iesirea din tara, pentru a-i marturisi iubirea.
Plecarea e scaldata in lacrimi amare. Lacrimile lui Kety care nu il va mai vedea curand. „Lacrimile” nucului din Slatina pe care Bucu nu il mai vazuse de doua veri si lacrimile autorului care se simte dezradacinat si nu stie cand isi va mai revedea nucul iubit:
„La Pitesti, m-am despartit de mama...
La Slatina, de nuc...
La Craiova, de Kety...
La Varciorova, ma despart de tara!...”
Dupa terminarea liceului, naratorul pleaca la Paris cu intentia de a studia Dreptul, dar timp de trei ani se lasa prins in chefuri si aventuri amoroase, reusind sa promoveze doar un singur examen.
Acolo o reintalneste pe Lizica, care se prezinta acum drept Princesa Romanowska. Intre timp, ea a devenit o veritabila curtezana, dupa un mariaj esuat cu un fost coleg al tatalui sau, prefect intr-un alt judet. Devenita amanta Marelui Duce Alexei al Rusiei, Lizica este parasita brusc odata cu izbucnirea razboiului ruso-japonez din 1905, cand acesta este nevoit sa se intoarca de urgenta in tara.
Lizica realizeaza cea mai succinta descriere a modului in care Parisul schimba oamenii:
„— Ce bine ai facut c-ai venit la Paris... Brava tie... Nu e asa ca-ti place?... Zici c-ai venit sa faci dreptul?... De!... Stiu si eu?... Nu cred ca-l poti sfarsi... Aici oamenii vin sa se strambe, nu sa se indrepte...”
Dupa plecarea ducelui si dupa ce cheltuieste toti banii pe care acesta i-i lasase, Lizica ajunge sa traiasca din banii lui Bucu care o iubeste asa cum nu mai iubise nicio femeie pana atunci. Acesta face haz de necaz pe seama faptului ca, desi Lizica fusese sfatuita de medici sa manance cat se poate de mult, intrucat suferea de tuberculoza, ea „manca” de fapt bani:
„Asa mananca Lizica... mult... enorm de mult... poate fiindca i-au recomandat doctorii sa se supra-alimenteze. Lizica, insa, depaseste pana chiar si prescriptiile medicale. Mananca tot ce vede cu ochii. Mie bunaoara, pana azi, mi-a
mancat ceasornicul de aur care-l aveam dela tata, inelul cu briliant pe care mi-l daduse mama mare, cand am plecat la Paris, doua randuri de haine, un pardesiu si leafa mea de bibliotecar pe care marele duce, la plecare, mi-o avansase
pe trei luni de zile...Mananca tot ce vede cu ochii.”
Bucu trebuie sa se intoarca in tara ca sa-si preia mostenirea la implinirea varstei de 18 ani si sa-si prelungeasca amanarea serviciului militar. Spera ca din tara sa se intoarca cu bani suficienti, astfel incat sa o cucereasca definitiv pe Lizica. Insa cand ajunge acasa, la Pitesti, il asteapta o telegrama de la ea in care ii cere 5000 de lei ca sa se interneze in sanatoriu. Disperat sa o ajute si refuzat de mama sa, Bucu se gandeste sa ceara bani de la Cotan, intrucat Lizica se certase cu familia ei nu nu mai vorbea cu ei de trei luni. Cotan era insa la Bucuresti, unde o urmase pe Lizica care isi urmase la randul ei sotul, care fusese numit intre timp profesor la Bucuresti. Din fericire, Kety nu plecase nicaieri si se ofera bucuroasa sa il ajute. Insa pentru ajutorul oferit, el se simte vinovat:
„Pentru tot ce-mi ofera ea, eu nu-i pot da in schimb decat iluzia satisfactiei grotesti, pe care un expres de lux o da unei gari secundare in care se opreste cateva clipe numai.”
Revenit in tara, afla vesti despre fostii colegi de liceu, unii dintre ei pregatindu-se de licenta, altii impotmolindu-se la fel ca el, iar altii descurcandu-se asa cum puteau:
„Cotan este functionar la Ministerul de Interne. Chiostec a dat dracului medicina si s-a intors acasa la Merisani. Tapus Nicolae canta cu ghitara intr-o carciuma de langa Gara de Nord. Baruch David face gazetarie, fiindca stie si limba germana, iar Popescu Virgil a intrat in conservator si este probist la Teatrul National.”
Constata insa, ca dupa trei ani de absenta din Pitesti, se instrainase foarte mult de tinuturile natale, gandul ca se va intoarce din nou la Paris fiind pentru el o dulce alinare. In ciuda acestui fapt, pe drumul spre Paris este chinuit de teama si de un sentiment de vinovatie a carui sursa nu o intelege.
La Viena, in timp ce trenul stationeaza, afla cauza sentimentelor lui. Il zareste pe Cotan si isi da seama ca iubirea vietii lui se stinsese in lipsa lui. Dupa inmormantarea Lizicai, se intoarce la Paris, de unde decide sa calatoreasca in Italia. In tren, o intalneste pe artista americana Wendy Woods cu care traieste o scurta idila italiana.
Dupa calatoria in Italia, se intoarce la Paris, pe care nu-l mai regaseste la fel de interesant, luand decizia in cele din urma sa se intoarca in tara si sa isi construiasca un viitor.
Se stabileste la Bucuresti unde frecventeaza cafeneaua lui papa Kubler, locul de intalnire a numerosi literati. Acolo intalneste o veche cunostinta care ii ofera un post de Secretar al contenciosului la Administratia Domeniilor Statului din Dobrogea la Constanta pe care decide in cele din urma sa il accepte... Incepe asadar o noua etapa din viata autorului...
In ciuda faptului ca proza lui Ion Minulescu nu s-a bucurat de aceeasi primire calduroasa in randul publicului si a criticilor, precum poezia sa, Corigent la limba romana ramane totusi un reper important al literaturii romane interbelice la care George Calinescu aprecia imbinarea dintre „locvacitate” si „un fir de melancolie”, care confera romanului „o oarecare noblete”. El considera opera interesanta si ca document de epoca, remarcand totodata umorul si atmosfera specific romaneasca a romanului.
Pe de alta parte, Mihai Gafita afirma ca romanul reprezinta o cheie de intelegere a intregii creatii minulesciene. In opinia sa, episoadele din roman explica temele si motivele din poezia lui Minulescu – nostalgia, iubirile trecatoare, reveria si spiritul citadin. De asemenea, el considera Corigent la limba romana o opera autentica, ce ofera „tablouri de epoca” si dezvolta „o feerie fascinanta de imagini si fantezii”.