Gandirea noastra europeana incepe cu grecii: de atunci, ea a fost considerata ca fiind singura forma de gandire. Fara indoiala, aceasta forma de gandire greaca a devenit normativa pentru noi, europenii; atunci cand filozofia si stiinta fac uz de gandire, ea se desprinde de toate conditionarile istorice si tinteste spre ceea ce este neconditionat si constant, asadar spre adevar. Nu numai atat: pe langa faptul ca tinteste intr - acolo, ea reuseste sa conceapa ceea ce este constant, neconditionat si adevarat. Si totusi, aceasta gandire a devenit ceea ce este de - a lungul istoriei - intr - un sens mai profund al cuvantului „a deveni“ decat s - ar putea crede. Deoarece suntem obisnuiti sa consideram gandirea aceasta ca fiind ceva normativ, o proiectam in mod naiv si natural si asupra altor moduri de gandire. O intelegere istorica din ce in ce mai profunda a reusit sa depaseasca, la cumpana dintre secolul al XVIII - lea si al XIX - lea, reprezentarea rationalista a unui „spirit“ vesnic identic cu sine. Cu toate acestea, oamenii continua sa nu arate prea multa intelegere pentru ideea unei nasteri a gandirii grecesti, preferand in schimb sa judece marturiile lumii grecesti timpurii prin prisma reprezentarilor noastre moderne. Iar intrucat Iliada si Odiseea, cele doua poeme care constituie inceputul Greciei, ne vorbesc in chip nemijlocit si ne ating profund, trecem usor cu vederea faptul ca lumea lui Homer este fundamental diferita de cea cu care suntem noi obisnuiti. Pentru a urmari, in cadrul dezvoltarii lumii grecesti timpurii, procesul care duce la aparitia gandirii europene, trebuie sa intelegem in chip radical ce inseamna „ascensiunea“ gandirii la greci: acestia nu numai ca au cucerit noi domenii (cum ar fi stiinta si filozofia) cu ajutorul unei gandiri care existase deja, extinzand astfel vechile metode (cum ar fi un mod de a proceda logic), ci, mai mult, au fost primii care au creat ceea ce numim noi azi „gandire“. Au descoperit spiritul uman ca pe un spirit activ, cautator, cercetator. Or, la baza acestui fapt sta o noua conceptie a omului despre sine insusi. Acest proces, descoperirea spiritului, poate fi observat in istoria poeziei si a filozofiei grecesti de la Homer incoace; poemele epice, poezia lirica, tragedia, incercarile de a intelege in mod rational natura si esenta omului sunt etape ale acestui drum.

Atena incepe sa vorbeasca: „Vin din cer sa potolesc a ta manie, de te vei lasa convins (ei ke pitheai)“. Ce nobila amabilitate zace in aceste trei scurte cuvinte! Un astfel de discurs presupune forme sociale aristocratice: in mod politicos si cavaleresc, cineva isi arata consideratia fata de celalalt si isi tine in frau propriile pretentii. Iata ca o astfel de moralitate aristocratica guverneaza si relatiile nemuritorilor cu muritorii. Zeul grec nu vine ca o furtuna si o vreme rea pentru a vorbi tunator omului; iar omul nu se confrunta, ingrozit, cu propria - i slabiciune atunci cand da ochii cu divinitatea. Dimpotriva, Atena i se adreseaza aproape ca si cum ar vorbi cu cei de - o seama cu ea: „Urmeaza - ma, daca doresti“. Iar Ahile ii raspunde, liber si sigur: „Chiar daca cineva e foarte manios, tot mai bine este sa - i urmeze pe zei“. La Homer, de fiecare data cand zeul ii apare unui om, nu - l striveste, facandu - l una cu pamantul; dimpotriva, cand zeul i se alatura unui om, il inalta si il face liber, puternic, curajos si sigur de sine. (Bruno Snell)