„Avem nevoie de ajutor, avem nevoie de cei ce ne povatuiesc dupa Dumnezeu”, scria Dorothei al Gazei in veacul al VI - lea. In dorinta lor de a - si savarsi chemearea dintru inceput, de a - si afla calea inimii si de a urca „scara cea sfanta” ce duce la Dumnezeu, oamenii din toate paturile sociale si - au cautat inca dintru inceputurile crestinatatii, „indrumatori” in stare a - i calauzi pe „calea cea stramta” a mantuirii. De - a lungul veacurilor, in cautarea unui sfat, a unei mangaieri sau a unei mangaieri sau a unei insuflari, barbati si femei au tot revenit la acea zisa, iubita Parintilor pustiei: „Avva, spune - mi un cuvant”. Dar al Duhului Sfant, duhovniceasca parintie este inima vie a Bisericii Dreptslavitoare. Lans de aur al predaniei, ea nr aminteste ca trairea crestina, nu este o „religie a cartii”, ci descoperirea tainei persoanei.
Stralucit martor al acestei descoperiri, Parintele Sofronie deosebeste in invatatura sa, doua feluri de cuvant: cuvantul ce instiinteaza, si cuvantul ce impartaseste. Cuvantul care informeaza, si cel care insufla. Cuvantul „psihic”, chiar cu subiect religios, si cuvantul „duhovnicesc”, purtator al Duhului Sfant, al continuei Cincizecimi, care nu este altceva decat predania Bisericii nedespartite, trupul lui Hristos.

Maxime Egger